Pagini

Oameni și Locuri

miercuri, 16 noiembrie 2011

Mircea Platon: Noua diviziune antisocială a muncii



Imediat ce sondajele de opinie au arătat că liderul PNL Crin Antonescu îl conduce pe Traian Băsescu în preferinţele electoratului, au început atacurile joase la adresa liderului liberal. Băgat la apă, băsismul capătă efervescenţă de jacuzzi. În 2008, a  bulbucit pe două note: "ura" şi "vin ruşii". Şi "ura" - tuturor împotriva forţelor anticomunist-modernizatoare grupate în jurul preşedintelui cu nume de izvor de la Căciulata - şi năvala "ruşilor" erau teleghidate din umbră de "moguli". Povestea era coerentă, deşi dedesubturile ei s-au vădit a fi putrede, de vreme ce ulterior s-a aflat că firma rusă Lukoil a virat sume considerabile în puşculiţa electorală a PDL. [1] În plus, nu văd de ce Germania, care susţine financiar activitatea politică a lui Teodor Baconsky şi a altor "oameni ai preşedintelui", [2] poate adopta o atitudine pragmatică şi raţională în relaţiile cu Rusia, [3] iar noi nu.
Sau, poate, isterizarea românilor cu ameninţarea rusească s-a făcut, calm şi pragmatic, pentru a menţine la putere, şi cu bani ruseşti, un guvern favorabil dominaţiei Germane în UE şi în România? [4]   După părerea mea, dacă tot e să gândim pe linia unor constante istorice, deşi nu isterice, atunci Pactul Ribbentrop-Molotov ar trebui să ne înveţe că "ruşii" ne vin şi de la nemţi.
Dar asta a fost în 2008. Între timp, lucrurile s-au înrăutăţit economic, radicalizat politic (nu la noi, dar peste tot în lume) şi fragmentat ca discurs: doi din trei "moguli" s-au tras mai lângă preşedinte. În aceste condiţii, oamenii preşedintelui au purces la o nouă diviziune antisocială a muncii. Dacă în 2008 aveau o identitate, fictivă, unitară şi o naraţiune coerentă, astăzi oamenii preşedintelui s-au răsfirat, încercând să şterpelească susţinerea mai multor categorii de votanţi, sperând să câştige şi voturile "fasciştilor", şi  voturile "antifascişilor". Dacă până astăzi oamenii preşedintelui se contraziceau diacronic - azi spuneau una şi abia mâine alta [5] - acum se contrazic sincron. Şi pentru că ei baletează scufundaţi în minciună până la gât, nouă ne trebuie cleştişoare pe nas.
Şi cum să nu-ţi ţii respiraţia atunci când ai de a face cu exfolierea politică a lui Mihail Neamţu, care a fost, pe rând, apologet legionar, eurosocialist, vânător de legionari, neoliberal, critic al criticii consumismului şi, în sfârşit, critic al consumismului. [6] În an electoral se sforţează să fie toate aceste lucruri în acelaşi timp. Deocamdată, Noua Republică reuşeşte să fie şi la guvern şi în opoziţie: face, cum ar veni, "revoluţie cu voie de la poliţie". Dacă înainte de 1989 ne consolau unii cu ideea că Ceauşescu nu ştie ce se întâmplă, în 2011 dl Neamţu ne consolează cu gogoaşa că PDL a "trădat" idealurile reformiste ale lui Băsescu. Dl Neamţu reuşeşte să spună, în acelaşi interviu, şi că el îi "respectă foarte mult pe social-democraţii autentici", şi că "tot timpul statul social minte". [7] Iar din "Manualul de luptă" al Noii Republici aflăm că: "Socialismul (fie el şi deghizat în socialism-liberal) instigă la invidie şi ură de clasă." [8] Cu alte cuvinte, statul social, vrednic de dispreţ, e construit pe baza unor idei vrednice de dispreţ ale unor oameni pe care dl Neamţu îi respectă. E, trebuie să o recunoaştem, o mostră de judecată demnă de dispreţ. În bună logică, din moment ce socialismul e atât de vătămător, ar trebui ca dl Neamţu să-i respecte pe social-democraţi în proporţie inversă autenticităţii lor. Dar probabil că asta îl ţine pe dl Neamţu aproape de un Vladimir Tismăneanu: respectul pentru inautenticitate.
Apropos de câinii de pază ai statului minimal, copiii de mingi ai Fox News de la În Linie Dreaptă (http://inliniedreapta.net/) publică un material acuzator la adresa mişcării OWS, al cărei "socialism/comunism" e ilustrat cu o fotografie a unui Marx-Engels Reader editat de Robert C. Tucker. [9] În aceeaşi zi, dl Vladimir Tismaneanu îi dedică un articol elogios lui Tucker, în EVZ (http://www.evz.ro/detalii/stiri/953714.html). Vladimir Tismăneanu recomandă şi e recomandat de acest univers paralel care e website-ul În Linie Dreaptă.
Mircea Mihăieş e panicat ca nu cumva creştinismul să fi ajuns în "fază letargică" şi-i declară pe cei care vorbesc de "fundamentalism creştin" drept "atei fanatici" care profită "că e de bon ton" să-i stigmatizezi pe creştini. [10] Website-ul În Linie Dreaptă, care diseminează articolele dlui Tismăneanu împreună cu idei care pot fi catalogate drept virulent islamofobe şi de extrema dreaptă, [11] ne anunţă că "Europa va crăpa" fără creştinism şi ne îndeamna să le spunem "Fascistă e mă-ta" tuturor "stângiştilor" care îi acuză pe "conservatori" de "fascism" sau "nazism". [12]
Dl Tismăneanu, îndatoritor, recomandă acest website. Probabil în numele "fermităţii". În numele "moderaţiei", Vladimir Tismăneanu mă "denunţă" în schimb pe mine, pentru propovăduirea unui "discurs naţionalist axat pe revigorarea liturgică" şi pentru că ideile mele ar  fi (fost) "larg distribuite pe bloguri fundamentaliste dintre care cel puţin unul diseminează idei virulent antisemite". [13] Citesc şi mă crucesc: conform dlui Mihăieş, dl Tismăneanu ar trebui să fie considerat fie un "ateu fanatic", fie un "agnostic infectat cu virusul marxist". Conform website-ului În Linie Dreaptă, tratamentul ar trebui să fie mult mai personalizat. Dar nu mă interesează, pentru că nu sunt prietenii mei, ci ai dlui Tismăneanu.
Eu mă mulţumesc să râd, să-mi văd de treabă şi să mă întreb când oare ne vom hotărî să-l trimitem la plimbare, prin vot, pe Traian Băsescu, căpitanul care le-a dat mână liberă şi fonduri tuturor fundurilor cu şapte feţe? 
                                                                                 
                                                                                                   (Mircea Platon)

                                                                                                                   
NOTE:


[2] Raluca Popa, "Baconschi, responsabil cu PR-ul partidului lui Merkel  (http://www.corectnews.com/politics/baconschi-responsabil-cu-pr-ul-partidului-lui-merkel). 

[3] Alexander Rahr, "Germany and Russia: A Special relationship" (http://www.twq.com/07spring/docs/07spring_rahr.pdf ).
"Berlin took a new tack toward Moscow when Angela Merkel - who grew up in East Germany and speaks Russian - became Chancellor in 2005. Merkel distanced her government from Russia, openly criticizing the democratic deficits under Putin and raising concern over a string of assassinations targeting regime critics. However, the global economic crisis has put economic cooperation at the forefront of German-Russian relations once again. Last July, Merkel visited Russia to secure deals for German exporters. Berlin and Moscow committed themselves to working in the high-tech field, and President Dmitry Medvedev asked German firms to participate in his country's modernization."[There are today] very close economic relations with Russia, a good political cooperation and collaboration within the G8 and G20," Merkel said."
(Roman Goncharenko, Spencer Kimball, "Economic interests trump values in German-Russian relations", Deutsche Welle 30.09.2010  http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6049774,00.html )  

[4] În noiembrie 2011, Traian Băsescu a vizitat Germania: “În acest context, presedintele Traian Basescu a reconfirmat mentinerea anului 2015 ca data tinta de aderare a României la euro, decizie salutata de domna Merkel care a apreciat, în acelasi timp, efectul avut pâna acum de masurile de austeritate luate de guvernul de la Bucuresti.”
"Presedintele PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goala. Traian Basescu a fost cu o invitatie la shopping. Domnul Basescu le-a transmis investitorilor germani ca-i asteapta sa cumpere companiile din domeniile energetic si feroviar.”
După cum bănuiam, şi după cum confirmă voci avizate din Marea Britanie, GEUrmania îşi instalează satrapii "tehnocratici" peste tot: "“What we have witnessed is a coup d’état: bloodless and genteel, but a coup d’état none the less. In Athens and in Rome, elected prime ministers have been toppled in favour of Eurocrats – respectively a former Vice-President of the European Central Bank and a former European Commissioner. Both countries now have what are called ‘national governments’, though they have been put together for the sole purpose of implementing policies that would be rejected in a general election. Italy and Greece are satrapies of Brussels, just as surely as Bosnia or Kosovo. In its Balkan protectorates, the EU overtly favours technocracy as the antidote to ‘populism’ (ie, democracy). Left to themselves, the locals have a tendency to vote for parties that want ethnographic frontiers. The EU’s solution is to rule through a series of appointed governors – diplomats (and the odd retired politician) in Bosnia, generals in Kosovo” (http://blogs.telegraph.co.uk/news/danielhannan/100117297/the-european-project-is-now-sustained-by-coup/). Să fie oare dl Baconsky, susţinut financiar de fundaţiile partidelor care alcătuiesc coaliţia de guvernământ din Germania, viitorul satrap al României?

[5] De exemplu, în 1995, Vladimir Tismăneanu considera forţele de opoziţie conduse de Corneliu Coposu drept "bolşevici-antibolşevici". În 1992, Vladimir Tismăneanu considera că Gabriel Liiceanu s-a făcut vinovat de exonerarea legionarilor. Acum e de alte păreri, diametral opuse. Petru alte exemple, vezi textul meu "O fantomă bântuie România", în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: Îndemn la normalitate (Bucureşti: Predania, 2009),  72-99 (cartea poate fi descărcată gratuit aici: http://www.archive.org/details/MasuraVremiiIndemnLaNormalitate).

[6] Vezi http://constiinte.ro/polemica-neoconservatorul-sintetic. În 2008, într-un număr din Dilema Veche, dl Neamţu găsea inutile criticile consumismului ca atare: "O critică a criticii consumismului. Consumismul poate fi criticat, dar niciodată interzis printr-un ucaz. Încercari nefericite de-a suprima "delirul achizitoriu" au existat de-a lungul secolelor [...] Consumismul a fost criticat şi combătut din varii perspective. Concluzia: nu poţi combate consumismul în genere, ci doar relaţia "privilegiată" a consumatorului cu anumite obiecte considerate "alienante" (pentru a folosi aici jargonul Scolii de la Frankfurt) sau chiar distructive sub aspectul sănătaţii. Critica generică a consumismului este pur snobism atunci cînd atacă comportamentul mimetic al omului, surprins în fotografia criticilor ca biet animal social. În ceea ce ma priveşte, nu mă tulbură atît "inautenticitatea existenţială" produsă de gregaritatea consumului în masă, cît derizoriul obiectelor consumate. Sînt aşadar pentru consum, intens, permanent chiar, dar cu alţi termeni în ecuaţie." (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/economia-nu-trebuie-sa-faca-economie-de-idei).
Cu alte cuvinte, în acest text, dl Neamţu, ca orice neoliberal, consideră că "piaţa liberă" lasă "consumatorului" dreptul de a alege ce anume să consume. Mecanismul unei economii bazate pe consum în sine nu are importanţă sau impact asupra calităţii vieţii noastre, de vreme ce suntem liberi să alegem ce anume consumăm. Economia de consum nu generează "inautenticitate existenţială". Am înţeles. Dar, tot în 2008, Dl Neamţu publică, în versiune revăzută, un text din 2003 despre Teodor Baconsky. Şi acolo citim: ""Capitalismul fără justiţie (the rule of law) transformă individul într-un animal consumator de fetişuri ale imaginaţiei. Piaţa vidată de reperele transcendenţei este invadată aşadar de propuneri deviante şi, în acest fel, violenţa sau agresiunea impune dreptul celui mai tare" (http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/12/21/teodor-baconschi-si-vocatia-teologiei-politice-2003-update-2008/ ). În acest al doilea text, dacă înteleg bine, dl Neamţu e îngrijorat că piaţa însăşi poate produce alienarea şi "inautenticitatea existenţială" care nu îl îngrijorau în primul text. Omul, în acest al doilea text, nu mai e liber să aleagă ce consumă, ci e forţat de chiar logica pieţei să consume simulacre, tinichele, să plătească tribut moral şi material falşilor idoli produşi de economia de consum. Soluţia dlui Neamţu face apel la "reperele transcendenţei". Nu ştiu ce anume înţelege dl Neamţu prin acest lucru. Dar ştiu că, tot în 2008, mă ataca pentru că în cartea A treia forţă: România profundă am făcut apel  tocmai la parametrii creştini ai unei economii personaliste pentru a susţine necesitatea revigorării economiei la scară umană, a micului întreprinzător. Dl Neamţu scria atunci că Mircea Platon : "Tinde să imagineze un topos cvasi-monastic al convieţuirii, lipsit de febra tranzacţiilor bursiere şi expurgat de logica profitului" (vezi nota III a textului despre Baconsky). Acum, nu sunt eu omul care să îi refuze dlui Neamţu "logica profitului", atât timp cât nu e lipsit de cealaltă logică, aristotelică, conform cărei un lucru nu poate fi şi adevărat şi fals în acelaşi timp. Or, într-un interviu prilejuit de lansarea Noii Republici, dl Neamţu pare a face apel tocmai la un "ton cvasi-monastic al convieţuirii", în numele anticonsumismului: "Reporter Virtual: În calitate de teolog, credeţi ca recursul la valorile ortodoxiei ar putea reprezenta o soluţie pentru salvarea noastră ca neam, după atâtea decenii de dictatură ateista şi înca douăzeci de ani de regim ”consumist”?
Mihail Neamţu: Eu cred ca optiunea religioasa e una personala, intima si greu de mestecat la televizor. Noi suntem ortodocsi pe hârtie, în mare parte. As vrea ca valorile spirituale sa se reflecte în convietuirea noastra urbana – as vrea sa existe un plus de umanitate si civilitate în relatiile dintre semeni [...] Mi se pare ca trecem nu doar printr-o criza bancara sau financiara si nici doar printr-o criza macro-economică ori politică [...] Există mult cinism în stilul de viaţă adoptat de multe societati occidentale care doresc să-şi facă vacanţele acum pentru ca viitoarele generaţii să deconteze la greu [...] Trebuie să ne trezim ca naţiune şi ca civilizaţie. Altfel pierim.
RV: Şi care ar fi soluţia?
MN: O alta etică a muncii, o alta filosofie de viaţă. După beţia hedonistă şi libertină, poate vom redescoperi valorile tari capabile să ne ţină împreuna, solidari şi puternici."
Aşadar dacă ceri revigorarea economiei la scară umană, aşa cum am făcut eu, dl Neamţu traduce propunerea ta economică în termeni spirituali inacceptabili şi apoi te denunţă (drept "cvasi-monastic"). Dacă însă, de dragul de a propti un sistem economic spoliator, contraproductiv şi corupt, capitalismul global corporat, procedezi aşa cum face dl Neamţu, adică traduci o criză de sistem economic într-una de moralitate individuală şi colectivă şi pretinzi că această criză de sistem economic se poate rezolva doar prin intervenţie în viaţa privată a oamenilor, atunci ce eşti? Dacă aş fi ca dl Neamţu, care în 2008 mă acuza calomnios că elogiez România veche pentru că aş fi un susţinător al lui "numerus clausus", aş spune că Noua Republică a dlui Neamţu ne propune o Românie ca o tabără de muncă legionară. Sau un fel de Bumbeşti-Livezeni "pocăit". 


[8] Mai autentic, sunând ca Ion Iliescu cca 1990, e dl Neamţu atunci când declară în limbaj de "om de bine", care a "mâncat salam cu soia", că nu se poate vorbi de un viitor al monarhiei în România de vreme ce "fiica Regelui Mihai nu vorbeşte corect româneşte".  


[10] "Potrivit noilor directive corectpolitice, creştinismul trebuie să dispară cu orice preţ dintre mărcile civilizaţiei moderne [...] Ca ateii fanatici si agnosticii infectati cu virusul marxist au alergie la crestinism, e de domeniul evidentei. Ei pretind ca sunt anti-religiosi, dar în realitate sunt doar anti-crestini. Nu numai ca n-a îndraznit vreunul sa aplice aceeasi unitate de masura altor religii (de pilda, islamismului), dar cred ca s-ar îngrozi la simplul gând ca ar putea- o face. Nu de alta, dar câta vreme crestinismul a intrat în faza letargica, religiile de la care se revendica extremistii lumii arabe raspund contestatiilor violent si cu promptitudine. Un pas decisiv l-au făcut reprezentanţii cei mai autorizaţi ai Uniunii Europene, atunci când au refuzat sa mentioneze în preambulul la constitutia europeana ca una din valorile continentului nostru este si crestinismul[...] Lansând sintagma "fundamentalism crestin" si dându-i caracteristicile unei miscari teroriste, asasine, reprezentantul administratiei norvegiene s-a conformat tendintei care domina lumea contemporana: el stie ca e de bon ton sa pui un stigmat pe obrazul celor care cred în valorile crestine." Cititi mai mult: SENATUL EVZ: Conspiratie în padurea norvegiana > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-conspiratie-in-padurea-norvegiana-939261.html#ixzz1deBNH8fN  

[11] http://www.criticatac.ro/6228/vladimir-tismaneanu-derapajele-unui-intelectual-public-si-institutionalizat/ . În Linie Dreaptă diseminează ideile lui Mihail Neamţu şi e preluat de blogrolul sitului Blogary, care a iniţiat "Noua Republică". Deci au acelaşi electorat: mobilizat oare de idei rasiste? Dacă e să iau în calcul intimitatea dintre fruntaşii FCD şi unii păstori ai "rasiştilor duhovniceşti" care gravitează în jurul blogurilor "Rost" (apud Alexandru Racu, http://alexandruracu.wordpress.com/2011/11/10/23-august-atunci-si-acum-dosarul-unei-recurente-calomnii-la-adresa-regelui-mihai/ ), mai că simt cum se îngroaşă gluma.


[13] http://books.google.com/books?id=cK9H35gDSz4C&pg=PA240&dq=%22mircea+platon%22&hl=en&ei=
bY7ATuzTCIHx0gG78bW6BA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CD4Q6AEwAw#v=
onepage&q=%22mircea%20platon%22&f=false
Dl Tismăneanu mă declară un adversar al democraţiei liberale, dar tace mâlc atunci când blogurile prietenilor domniei-sale diseminează ideile unui Olavo de Carvalho, un fel de guru al acelui colţ de lume virtuală, populat de "pseudoanonimi": "De când a aparut “civilizatia liberal-democrata” moderna, liberalismul si democratia sunt doar un aranjament practic, de circumstanta, al carei scop e sa favorizeze o anumita ordine si functionalitate în economie si în societatea politica. Nu este în niciun caz o civilizatie, este doar o particica minuscula a unei civilizatii. Acest aranjament, denumit “liberal-democratie”, nu are valori morale proprii, nu are o etica proprie, el doar a copiat anumite valori din crestinism, eliminînd continutul spiritual si fundamentul metafizic pe care acesta îl avea. Deci morala democratiei liberale e formata din câteva mici reguli practice, ea nu poate în niciun fel atinge inima omului. E clar ca cei care au primit o astfel de educatie nu sunt oameni cu fibra, nu au, în mod efectiv, valori morale, doar conveniente morale. Este deci limpede ca democratia liberala are de ales una din doua: ori se patrunde de crestinism, întelege fundamentul crestin al acelor valori pe care le apara, si se ataseaza de aceste valori cu credinta adevarata, dispusa la sacrificiu, ori, în caz contrar, creeaza aceasta generatie de burghezi molâi, lasi, care tot timpul cedeaza la tot." (http://inliniedreapta.net/dereferinta/olavo-de-carvalho-daca-nu-vrei-sa-ai-dusmani-nu-intra-in-politica/ ).


sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Mircea Platon: Omul de carte şi oamenii de cărticică: Naţional-liberalul Gh. I. Brătianu şi adevărul vremurilor de cumpănă

 

„[…] Am rămas, de pe vremea regimului comunist, cu ideea că nu se poate lupta decât "din interior". Că "schimbarea" va veni "de sus", de la "oamenii sistemului". Că a face compromisuri e totuna cu a duce crucea. Nu deranjează pe nimeni că se fac compromisuri esenţiale de dragul unor cruci simbolice. Că mergem, în cercurile unei spirale descendente, cu minciuna în suflete şi adevărul la rever. Pericolul "adaptării" continue la minciună e că devii minciună. Şi, când totul în jurul nostru e minciună, când viaţa nimănui nu mai mărturiseşte nici un adevăr şi când adevărul nimănui nu ne mai poate sluji de reper, atunci trebuie să căutam repere, măsuri, criterii în afara sistemului, în afara minciunii cotidiene. Nu poţi ieşi din mlaştină decât cu ajutorul unui punct fix, al cuiva care te ţine şi de care te ţii. Să vedem dacă trebuie să ne ţinem de atitudinea lui Brătianu ca măsură a unei politici naţionale în vremuri de cumpănă.
[…] Brătianu încerca să valorifice rolul României de stavilă împotriva bolşevismului pentru a feri România de război, nu pentru a o angaja în el. Echivalentul ar fi, astăzi, ca elita noastră să încerce să scoată România din, nu să o implice în, toate aventurile militare şi economice (zona euro) ale marilor puteri. Dar nu am auzit, în acest sens, decât angajamente însufleţite că România e în graficul aderării la un model economico-financiar în derivă, şi care aduce profit mai ales GEUrmaniei. E oare GEUrmania merkelită mai dură decât Germania hitleristă, de vreme ce manevrele lui Brătianu nu mai sunt cu putinţă prespălatei noastre diplomaţii noastre de astăzi?
[…] Aşadar, pentru interesele naţionale ale României, "germanofilul" Brătianu lupta atât împotriva Germaniei naziste cât şi împotriva marionetelor ei de pe Dâmboviţa. Mai avem noi astăzi lideri care să prefere, de dragul interesului şi al demnităţii naţionale, duşmănia unei mari puteri dispreţului ei? Dispreţuiţi de stăpânii lor ca nişte arendaşi coloniali ce sunt, oamenii noştri politici compensează dispreţuind, la rândul lor, poporul pe care li s-a dat să-l conducă.
[…] Brătianu a refuzat constant orice invitaţie de a participa la guvernarea legionară sau antonesciană. Deşi sperând într-o victorie germană pentru că "îngrozit" de ipoteza invaziei sovietice, Brătianu a început din 1943 să caute căi pentru a scoate România din războiul purtat alături de Germania. 23 august 1944 l-a surprins pe istoric în rolul de emisar între Regele Mihai, mareşalul Antonescu şi partidele de opoziţie. Departe de a considera că actul de la 23 august a fost unul dezastruos pentru ţară, din septembrie 1944  Gheorghe I. Brătianu şi-a reînceput colaborarea, la presa liberală atunci recent reînfiinţată, cu articole în care saluta şansa României de a recupera Ardealul. Pe linie de partid, Brătianu se pregătea pentru reafirmarea rolului PNL în viaţa politică democratică a ţării. În acelaşi timp, deplângea de la catedră soarta Basarabiei. De aceea, după 23 august 1944, Brătianu a fost atacat de presa comunistă şi, treptat, epurat din viaţa academică, obligat la domiciliu obligatoriu (1947-1950) şi în cele din urmă arestat în noaptea de 5/6 mai 1950. Când, în vara lui 1947, un emisar al Anei Pauker i-a adus un paşaport şi i-a făcut invitaţia de a se expatria, Brătianu a răspuns: "Brătienii nu dezertează din România." Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoarea de la Sighet, la 27 aprilie 1953.

Concluzie

La 6 decembrie 1944, în contextul atacurilor la care era supus în presa comunistă, Gheorghe I. Brătianu declara cu prilejul deschiderii anului academic la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga": 

"Adevărul rămâne oricare ar fi soarta slujitorilor săi. De un lucru mă simt însa încredintat şi vă asigur că, atât timp cât acest aşezământ va avea fiinţă şi va purta numele lui Nicolae Iorga, eu sau oricare va vorbi din acest loc nu se va abate de la lozinca ce a fost un îndreptar statornic al vieţii sale şi i-a luminat cu licăriri de fulger ceasul întunecat al sfârşitului [...] [deviză] ce ne călăuzeşte şi în viitor, [şi pe care] o cuprind doar întreaga aceste două cuvinte: NAŢIUNE şi LIBERTATE." 

În Cuvintele către români din 1942, Brătianu afirma că e ghidat de principiul lui Titu Maiorescu: "patriotism în limitele adevărului."
Aşadar, patriotismul e determinat de adevăr. Patriotismul nu se poate naşte din minciună, din duplicitate. Patriotismul e un mod de a trăi adevărul, adică de a trăi liber. Mincinoşii nu sunt liberi. Oamenii care se perpelesc ca râma (cruciată?) pe jăratecul propriilor duplicităţi nu sunt liberi. Deci nu pot fi nici patrioţi. Gheorghe I. Brătianu a arătat cum poate fi un om liber: fără duplicităţi iezuite care te ţin prieten cu puternicii zilei dar te ceartă cu adevărul şi cu bunul-simţ.
Dezbaterea istoriografică asupra valorii momentului 23 august 1944 va continua şi trebuie să continue. Dar dacă e să iau atitudine în privinţa acelui moment şi în privinţa monarhiei, atunci prefer să o fac împreuna cu un om pentru care a lua atitudine a însemnat a trăi fiecare moment istoric conform adevărului. Sunt mulţi oameni care pot să dezbată un lucru, dar foarte puţini cei care au dreptul să ia atitudine. Din păcate, chestiunea monarhiei, ca şi chestiunea "procesului comunismului", e parazitată de oameni a căror abilitate le-ar da dreptul să dezbată, dar nu îi poate legitima să ia atitudine.
L-am auzit pe Majestatea Sa Regele Mihai declarând, în Parlament: "Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere." Şi mi-am adus aminte de un paragraf al lui Gheorghe I. Brătianu pe care mi l-am luat de motto: "Istoricul [...] trebuie să se considere ca păstrătorul unui patrimoniu sacru al trecutului, din care se împletesc conştiinţa şi demnitatea unei Naţiuni. De aceea, mai mult decât oricine, el nu poate rămâne indiferent nici faţă de adversari, nici faţă de prieteni. De la el se aşteaptă, şi el trebuie să dea replica şi reacţiunea necesară, în interesul însuşi al sincerităţii."
Poate că judecata Regelui şi cea a lui Brătianu consună pentru că istoricul a fost, între octombrie 1940-aprilie 1941, profesorul Regelui. E, aici, o întreaga şcoală de gândire şi de atitudine. Putem merge la această şcoală, sau putem rămâne pe maidanul unde profesori flegmatici le arată puştanilor cum găinile nasc pui vii şi cum să bagi "duşmanilor" mortul în casă.”
                                                                                                   (Mircea Platon)

(Vezi textul integral la adresa: http://mirceaplaton.com/html/articole_bratianu.htm )

vineri, 4 noiembrie 2011

Mircea Platon: Simple întrebări despre nedreptatea timpului nostru



„Nu există democraţie fără popor. Iar un popor nu există fără adevărurile lui. Iar adevărul se află întrebând şi se păstrează trăindu-l. Ceea ce elitele noastre trase în celofan nu ne spun e că democraţia se construieşte punând întrebările potrivite şi apoi ţinându-ne de răspunsuri. Astfel încât să fie continuitate între gând şi vorbă, între vorbă şi faptă, şi între ieri şi azi.”

Vezi textul integral la: http://mirceaplaton.com/html/articole_simple_intrebari.htm

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Curtea miracolelor (I)



Conform programului anunţat de Televiziunea Română,

„TVR Cultural difuzează sâmbătă, 15 octombrie, de la ora 17.55, cel mai recent eveniment din seria ‚Conferinţele Ateneului Român’: Cardinalul Gianfranco Ravasi în dialog cu Horia-Roman Patapievici.
Eminenţa Sa Cardinalul Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură, şi Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, s-au întâlnit marţi, 11 octombrie, la Ateneul Român, într-un dialog deschis pe tema: ‚Întrebări esenţiale. Putem vorbi împreună despre Dumnezeu?’
Telespectatorii pot urmări conferinţa sâmbătă, 15 octombrie, de la ora 17.55, şi în reluare duminică, 16 octombrie, de la ora 11.10, la TVR Cultural” (http://tvr.ro/articol.php?id=112515)

„În vechiul Israel, în templu puteau pătrunde doar credincioşii evrei, dar într-o curte separată de templu cu un zid aveau acces şi ‚păgânii’ care puteau vedea şi auzi ce se petrece înăuntru. Acest loc se numea Curtea Neamurilor şi era un spaţiu de dialog interconfesional. Mai târziu, la venirea lui Iisus, după cum scrie Apostolul Pavel în Epistola către Efeseni, zidul dintre evrei şi neamuri a fost dărâmat de Mântuitorul”, a spus la începutul discuţiei cardinalul Ravasi.

vineri, 19 august 2011

Libertatea, adică darul, sclaviei




Nu ştiu cum poate fi descrisă situaţia unui om liber doar să se sinucidă, nu şi să trăiască. Căci aceasta este situaţia în care România a fost adusă sub preşedinţia lui Traian Băsescu: liberă să devină un depozit de cianuri („suntem încă un stat suveran”, declara ritos Băsescu în privinţa exploatării minereurilor de la Roşia Montana http://www.cotidianul.ro/basescu-romania-are-nevoie-de-proiectul-rosia-montana-155105/), dar gata să renunţe la suveranitate pentru binele comun european (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-9839140-basescu-vrea-statele-unite-ale-europei-fara-cedarea-suveranitate-europa-nu-mai-putere.htm).
Că în nici unul din cele două cazuri nu este vorba de interesul României, de nevoile ei, o pricepe orice om normal. Dar merită citite articolele lui Radu Golban (vezi aici pe cel mai recent dintr-o lungă serie: http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-9839483-continuitate-istorica-guvern-economic-european.htm) pentru a observa un fapt poate mai puţin evident, şi anume că nu există nici măcar un interes sau nevoie europeană, ci doar una germană, sau franco-germană. 
După cum arată Umberto Calvini, un personaj din filmul The International (http://en.wikipedia.org/wiki/The_International_%28film%29), confirmînd predicţiile lui Golban, sistemele financiar-bancare pot produce dictatori nu în vederea controlării conflictelor, ci pentru a controla datoriile produse de conflicte:

„Obiectivul sistemului bancar nu este acela de a controla conflictul, ci de a controla datoria produsă de conflict. Vedeţi, adevărata valoare a unui conflict, valoarea reală, constă în datoria creată. Odată controlată datoria, controlezi totul. Găsiţi ceva neliniştitor în asta? Dar chiar aici e esenţa sistemului bancar, în transformarea noastră a tuturor, indivizi sau naţiuni, în sclavi ai datoriei.”




Planul Valev, cu îmbunătăţiri


Povesteşte Dan Ciachir:

„Lansat de Hrusciov prin glasul unui economist sovietic, Valev, proiectul acesta de „integrare“ suprastatala atenta la suveranitatea nationala a tarilor din Tratatul de la Varsovia. Potrivit Planului Valev, Romania ar fi devenit parte dintr-o regiune transnationala formata impreuna cu Bulgaria si Republica Sovietica Socialista Ucraina. La inceputul anului 1964 s-a dat un raspuns transant acestei perspective in „Viata economica“, numarul respectiv fiind citit ca un bestseller si trecut din mana in mana. Autorul articolului, un remarcabil specialist, fost legionar, demonta esafodajul colegului sau sovietic, respingandu-l. Cu cateva luni inainte, liderul est-german Walter Ulbricht, sosit la o consfatuire la Bucuresti, spusese ca muncitorul din tara sa este unul superior si trebuie hranit, ingrijit si imbracat mai bine decat cel din alte tari „socialiste“. Afirmatia lui Ulbricht era tot un reflex al acelui proiect care ii harazea Romaniei profilarea pe agricultura, iar Bulgariei pe zarzavaturi. Apoi nu s-a mai pomenit nimic despre Planul Valev.” (http://www.agentia.org/monden/Derusificarea-si-dezghetul-perioada-Gheorghe-Gheorghiu-Dej-1010.html)

Poate că nu s-a mai pomenit nimic despre Planul Valev în forma lui iniţială pentru că între timp agricultura a căpătat, pe lîngă miza economică, una strategică. Prin urmare, Planul Valev s-ar putea regăsi oricînd ca anexă a unui tratat Molotov-Ribbentrop actualizat, în care românilor, ca tip antropologic inferior, să le fie rezervat un rol chiar mai modest: acela de îngrijitori ai imensului bazin de cianură în care România urmează să fie transformată.
În preajma alegerilor prezidenţiale din 2009, notam că aveam de ales între două tipuri de putere politică: una pustiitoare, a PSD-ului, şi o alta otrăvitoare, a PDL-ului (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/11/electorale-ii.html).
Cu cîteva ore în urmă, preşedintele Traian Băsescu a declarat că a susţinut dintotdeauna proiectul de la Roşia Montana: http://www.cotidianul.ro/basescu-romania-are-nevoie-de-proiectul-rosia-montana-155105/


sâmbătă, 6 august 2011

Minunata, vechea lume nouă


Lumea nouă este minunată nu pentru că este nouă ci pentru că, fiind atît de veche, reuşeşte să pară atît de nouă. Căci lumea nouă nu este de fapt nouă deloc. Este cît se poate de veche: a fost inaugurată încă de la Cădere. „Noutatea” este doar un tertip menit să-i ascundă vechimea şi, mai ales, originea. Îi poţi deduce vechimea tocmai din insistenţa cu care noutăţile sînt promise şi din urgenţa cu care ele sînt realizate.
Că aceste noutăţi au de fiecare dată ceva din vertijul Căderii, e prin urmare ceva firesc. Întrucît Biserica este martorul acestei vechimi şi al acestei căderi, este firesc şi ca ea să fie neîncetat îmbrîncită în acest gol. Nefiresc e atunci cînd, în loc să se ţină de cerul nou şi de pămîntul nou a căror anticipare este, Biserica se lasă îmbrîncită.
Astfel, dacă pentru o instituţie precum Poşta Română poate să nu conteze ce fel de lume deschide o carte, [1] pentru Biserică ar trebui să conteze. Aşa cum ar trebui să conteze şi imaginea publicitară care însoţeşte sloganul, imagine care a apărut în fiecare număr din Ziarul Lumina pe toată durata campaniei [2]:



Dacă o imagine face cît o mie de cuvinte, cum spune vorba englezească, atunci s-ar putea ca, în relaţie cu anumite imagini, cuvintele, deci şi cărţile, să fie de prisos. [3] Sigur, probabil că mesajul urmărit de realizatorii campaniei a fost acela de a arăta că un copil care citeşte poate fi şi isteţ, şi frumos, şi ştrengar. Fetiţa din afişul publicat de Ziarul Lumina arată aşa, fără îndoială. Dar tot isteaţă, frumoasă şi ştrengară arată şi fetiţa, în vîrstă de zece ani, prezentată recent în paginile revistei Vogue [4]:





Sigur că este o diferenţă de atitudine între cele două fetiţe. Diferenţă determinată în bună parte şi de volumul de machiaj. De aceea, diferenţa dintre ele nu este una esenţială: ea nu face decît să reflecte diferenţa, sau asemănarea, dintre Biserică şi lume. Atunci cînd prezenţa în lume a Bisericii încetează să mai fie esenţial diferită de prezenţa lumii în Biserică, trebuie să încetăm să mai folosim cuvîntul „prezenţă”. Nu mai este vorba decît de moduri mai mult sau mai puţin reuşite de a fi în vogă.

 NOTE:

[1] „O carte deschide o lume nouă”, este sloganul campaniei de donare de cărţi pentru şcolile de la ţară, campanie organizată de Poşta Română

[2] “Colecta de cărţi organizată de Poşta Română se desfăşoară în colaborare cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi are ca partener media şi "Ziarul Lumina".” http://www.ziarullumina.ro/articole;1684;1;58830;0;O-carte-deschide-o-lume-noua.html

[3] Şi mai ales articole precum „Îmbrăcămintea fetelor, între decenţă şi feminitate” (http://www.ziarullumina.ro/articole;1684;1;60788;0;Imbracamintea-fetelor-intre-decenta-si-feminitate.html), unde autoarea observa pe bună dreptate că „premisele decenţei se seamănă din copilărie”, notînd că este foarte greu („aproape imposibil”) ca părinţii să mai poată corecta comportamentele urîte odată ce copilul a intrat în adolescenţă.

[4] Pentru detalii, vezi  http://uk.lifestyle.yahoo.com/parents-fury-at-10-year-old-supermodel.html 


duminică, 31 iulie 2011

Elita Trololo


Orice încercare de precizare a termenilor într-o cultură sofistă este un scandal. [1] A dovedit-o poate cel mai bine confruntarea de anul trecut dintre Gabriel Liiceanu şi Herta Müller. [2] Ce a deranjat iniţial a fost, cum se ştie, insistenţa scriitoarei asupra sensului propriu al cuvintelor, respectiv asupra termenului „disident”: disidentul este o persoană care spune „nu” minciunii, nu una care nu spune nimic. Eschiva faţă de minciună nu este totuna cu afirmarea adevărului; mai degrabă, eschiva faţă de minciună poate coincide cu eschiva faţă de adevăr. Omul care „nu şi-a murdărit cuvintele” (G. Liiceanu) nu este neapărat un disident, un om „separat/desprins de” (cf. sensul etimologic al termenului), dar poate fi un „Mitläufer” (adică cineva care, potrivit Hertei Müller, „merge pe neobservate ca să nu aibă probleme“).
Cred însă că disconfortul produs în primă instanţă de vigilenţa cu care Herta Müller stăruia asupra sensurilor cuvintelor a fost înlocuit apoi de o nelinişte fundamentală: fiindcă de-abia ceva mai tîrziu a înţeles elita (şi asta ar explica poate condamnările ulterioare [3] prin care scriitoarea era practic expulzată din ţară pentru a doua oară) că miza discuţiei nu a constituit-o sensul unor cuvinte, ci sensul culturii însăşi. În seara zilei de 27 septembrie, pe scena Ateneului s-au confruntat două sensuri ale culturii: cultura ca formă de salvare de sine prin cultivarea ideii şi cultura ca rostire a adevărului.
Herta Müller nu se consideră un disident, ci un om care a vrut să trăiască normal. Spre deosebire de cei care considerau că puteau ajunge la mal curaţi scriind cărţi curate, Herta Müller ne spune că nu poţi trăi normal într-un loc unde normalitatea este vînată. Nu poţi trăi curat într-o hazna, nu poţi trăi curat cînd cel de lîngă tine este „tratat ca ultimul căcat”. Decît vorbind despre oamenii vînaţi şi despre cei care îi vînează.
Copiilor de grădiniţă care intonau imnul comunist la începerea programului, Herta Herta Müller nu le putea spune nimic. Putea doar să nu cînte împreună cu ei, iar apoi să-i înveţe alte cîntece. Dacă Herta Müller este singură astăzi, nu este pentru că acesta este preţul celebrităţii şi nici pentru că trăieşte într-un trecut/prezent al ei, cum considera cineva, [4] ci pentru că românii de astăzi sînt în continuare manevraţi precum acei copii de grădiniţă. Pentru că nici astăzi Herta Müller nu poate cînta imnul. [5]
Ce-i drept, nici elita nu-l cîntă. Nu l-a cîntat niciodată. Precum în videoclipul de mai jos, [6] elita fredonează doar melodia. Muzica, ea trebuie salvată.  
     






NOTE:

[1] Acesta este doar unul dintre motivele pentru care un război cultural este cu neputinţă în România.


Maeştrii sofişti preveniseră de altfel în legătură cu „dimensiunea socratică”, „sacrificială” a „modului în care Herta Müller îşi trăieşte mesajul”: http://arhiva.dilemaveche.ro/index.php?nr=306&cmd=articol&id=12121


[5] “La un moment dat am lucrat la o grădiniţă. Copiii erau obligaţi să cînte imnul naţional, iar imnul era tot mai lung. Cu cît era ţara mai prăpădită, se mai adăuga cîte o strofă. Şi eu, care nu fusesem un timp îndelungat în temă – căci ajunsesem la grădiniţă după o perioadă de şomaj – crezusem că la grădiniţă e mai bine: acolo sînt copii mai mici, poţi să faci nişte lucruri, autorităţile te lasă în pace... Dar era la fel de rău. S-a cîntat imnul dimineaţa, iar directoarea mi-a spus: „Mai întîi se cîntă imnul, tovarăşa...“. În prima zi i-am învăţat pe copii un cîntecel – Schneeflöckchen, Weissröckchen – un cîntecel de iarnă, şi toată ziua am tot cîntat Schneeflöckchen şi Weissröckchen, şi iar Schneeflöckchen şi Weissröckchen... Copiii nu erau obişnuiţi cu asta, le-am explicat de ce fulgul de zăpadă are o rochiţă albă... Ei nu mai auziseră aşa ceva. Ani de zile nu fuseseră învăţaţi decît chestii ideologice, poezii despre mama în care în strofa a treia apărea „Elena“ – nu te mai aşteptai după primele strofe să vină, dar pînă la urmă tot venea. Şi atunci eu n-am vrut să cînt imnul a doua zi: i-am întrebat „mai ştiţi cîntecelul cu Schneeflöckchen şi Weissröckchen“?. Dar un copil mi-a spus: „Tovarăşa, mai întîi trebuie să cîntăm imnul“. „Cîntaţi-l“, i-am răspuns. Iar ei s-au aşezat în semicerc, au întins mîinile pe lîngă corp ca nişte soldaţi şi au început să urle imnul. Mi-a venit să plîng. Erau atît de mici şi deja dresaţi. După două strofe, le-am spus „foarte bine, ajunge“. Dar alt copil a răspuns: „Tovarăşa, trebuie să cîntăm imnul pînă la capăt“. „Cîntaţi-l“, am spus. După ce au terminat, m-au întrebat: „Cealaltă tovarăşă a noastră cînta cu noi. Dumneavoastră de ce n-aţi cîntat cu noi?“. Am spus că „nu am ureche muzicală, nu am voce, şi am tăcut ca să aud mai bine cum cîntaţi voi“. Dar pentru mine a fost dezastruos să constat că la vîrsta lor copilaşii aceia erau manevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut închipui. 
Gabriel Liiceanu: Acum, acei copii au 25 de ani... 
Herta Müller: Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-or să iasă. Asta depinde de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi de către toţi cei care au trăit acele vremuri. 
Gabriel Liiceanu: Deci are un sens şi „circul“ nostru de astă seară. Poate le spune ceva... 

[6] Îi mulţumesc lui Mircea Platon pentru semnalarea acestui sugestiv videoclip şi a poveştii lui. Şi anume, melodia este preluată de la un cîntec american despre un cowboy care se întoarce acasă. Întrucît sovieticii au considerat că versurile sînt subversive, au reţinut doar melodia. Melodia poate fi fredonată fără riscuri pentru că poate funcţiona în slujba oricărei ideologii şi chiar, după cum o demonstrează membrii elitei actuale „de dreapta”, în slujba mai multor ideologii deodată. Cuvintele se duc, melodia rămîne.

marți, 26 iulie 2011

Cîinele, Cavalerul şi cuplul modern – o parabolă




Aparent, nimic surprinzător în povestirea „The Knight” a Olgăi Tokarczuk [1]: toamna tîrziu, un cuplu şi cîinele lor ajung la o casă de vacanţă de la malul mării pentru a petrece acolo cîteva zile. Cuplul se află într-o criză evidentă şi probabil că cei doi şi-au planificat sejurul în speranţa că vor reuşi să găsească o rezolvare. Contrar aşteptărilor, criza se adînceşte, singurele lucruri care-i mai ajutau să se întîlnească/regăsească, evocarea amintirilor şi partidele de şah, fiind şi ele rapid abandonate. O piesă de şah, cavalerul (calul) dispare la un moment dat. Spre finalul sejurului, scurtat de comun acord de cei doi soţi, cîinele apare cu o piesă de şah în gură: este tot un cavaler, însă unul de la alt joc. Acesta este „mai mic, mai nobil, mai semeţ şi probabil lucrat manual”.

Încă de la primele rînduri, povestirea „The Knight” mi-a amintit de poemul lui Eliot The Waste Land: o frază precum

The cottage they had always rented was right on the sea, among holiday cabins that all looked alike, that were bustling and noisy in the summers, open to let the air through, surrounded by parasols and plastic chairs, and little tables with radios and newspapers—now they were all boarded up, tight as a drum, sunk deep into a winter coma.

azvîrlindu-mă, stilistic şi imagistic, direct pe malul rîului profanat:

The river bears no empty bottles, sandwich papers,
Silk handkerchiefs, cardboard boxes, cigarette ends
Or other testimony of summer nights. The nymphs are departed.

Sigur că The Waste Land rămîne cadrul de referinţă inevitabil al întregii literaturi moderne. Te afli pe un teren sigur de fiecare dată cînd, discutînd o piesă de literatură modernă, te raportezi la acest poem. Însă în acest caz anume, The Waste Land îmi pare că este propus de autor atît în mod explicit, prin plasarea impasului conjugal în contextul jocului de şah (blocajul dintre soţi este descris de Eliot în partea a doua a poemului, întitulată „A Game of Chess”), prin utilizarea fulgerului ca anticipare-prevestire a unei alte vieţi, sau prin rolul simbolic al cîinelui din prima parte („Oh keep the Dog far hence, that's friend to men, 'Or with his nails he'll dig it up again!”), cît şi – mai ales – în mod implicit, prin modul în care este descrisă criza omului modern: atît în povestirea scriitoarei poloneze, cît şi în poemul lui Eliot, problema omului nu este neapărat moartea, cît refuzul învierii. Într-adevăr, în Tărîmul pustiit (The Waste Land) mai înfricoşătoare decît parcurgerea unui teritoriu cucerit deja de moarte este complicitatea cu ea: iarna ne ţine de cald şi din acest motiv aprilie este o lună atît de crudă. Iarna din poem corespunde astfel felului în care trecutul este perceput de femeia din „The Knight”:

It was clear they were telling each other long-established versions of the past, a very familiar narrative, already recalled many times before, absolutely safe. The past is established. It can't be changed. The past is a mantra learned by heart, the foundations of memory that are tiled over with funny little stories of recollection.

Dar aşa cum jocul de şah nu poate fi jucat în lipsa unei piese (cavalerul, respectiv calul se pierde la un moment dat, şi nu este limpede dacă cei doi îl caută ca să-l găsească sau cu speranţa că s-a pierdut de-a binelea), tot astfel trecutul nu poate susţine un prezent la care nimeni nu mai doreşte să participe. Sau, mai bine spus, la care participarea celuilalt este cumva refuzată: fiecare dintre cei doi şi-l imaginează pe celălalt mort („I wanted her to die, he thought”; “for a moment she thought that materialized malice would pierce him through at the temple, at full speed, and the man would just stop moving and then slump slackly against the back of his chair. Dead.”)
Nimic nu mai poate fi restaurat („Nothing could be restored. What's happened once can never happen again. Never.”, gîndeşte femeia) pentru că nimeni nu o doreşte. Oamenii nu-şi doresc o altă partidă, adică o altă viaţă, ci doar un alt partener de joc cu care să schimbe, să împărtăşească, aceleaşi mutări, mişcări, complicităţi:

Seeing the perfect symmetry of the chessboard was soothing. The joy of the existence of rules. The sweet possibility of thinking over every move. The predictability of surprises. The feeling of control like a gentle, cerebral caress.

Bărbatul, ca de obicei, este ingenios, găseşte o soluţie: propune ca piesa pierdută să fie înlocuită de o bucată de lemn (nu pentru că i-ar păsa de joc, ci din laşitate, pentru că nu doreşte să vorbească despre motivul venirii lor acolo sau cu atît mai puţin despre sfîrşitul relaţiei lor). Însă femeia refuză. Ea nu vrea să joace cu substitute. Pentru ea nu există decît un bagaj limitat de experienţe, descoperiri, revelaţii; o dată cu epuizarea acestuia, viaţa se reduce la o simplă copie. Relaţia lor, viaţa ei, consideră ea, au intrat deja în regimul copiilor xerox.
Este propriu parabolei ca numele personajelor, respectiv ale bărbatului şi femeii să ne rămînă necunoscute. Fiindcă ei pot fi oricine dintre noi. Iarăşi este propriu parabolei ca atunci cînd un nume este oferit, el să fie unul simbolic. Cîinele se numeşte Renata. Adică renaştere, naştere din nou. Astfel, Renata apare cu o nouă piesă de şah, cea care lipsea, aceeaşi dar cu toate acestea alta: una mai nobilă, lucrată manual. Întîmplarea le contrazice celor doi convingerile elementare: bărbatul, gata să schimbe bucata de lemn cu această nouă piesă, ar fi trebuit să priceapă că de fapt toate celelalte piese ar fi trebuit schimbate: cavalerul/calul nu era în locul lui pe vechea tablă („The knight looked out of place amongst the other pieces, like a mutant.”) Toate piesele vieţii lui trebuiau înnobilate, lucrate manual. Bărbatul află acum că nu s-a întors teafăr acasă de pe front, cum îşi reprezenta durerea din perioada în care fusese înşelat de soţie, ci că nu a fost niciodată acolo. Şi de aceea nu s-a întors nicăieri. La rîndul ei, convingerile femeii sînt complet răsturnate, aşa cum răsturnată este naşterea de sus faţă de cea de jos: ea ar fi putut înţelege că dacă e adevărat că venim pe lume cu bagajul făcut, acest bagaj e de o natură aparte: sîntem un bagaj făcut să se transforme, prefacă. Modelul ne este constitutiv, dar noi nu suntem modelul.
Cavalerul/calul descoperit şi adus de Renata era modelul, nu vechea piesă; dacă există o „linie misterioasă”, aceasta nu este una  peste care, păşind la un moment dat în viaţă, treci de viaţa autentică dincolo, într-o pastişă, în „parafraza ei stîngace”. Linia este misterioasă nu pentru că ne este ascunsă, ci pentru că este de neînţeles cum se poate ca, trăind în această viaţă, aceeaşi viaţă, cum vor în definitiv toţi oamenii, să trăieşti o alta. Pe aceasta însă nu o vrea nimeni: „Tu ai vrea?”, îşi întreabă bărbatul soţia. „Acum? Nu trebuia să plecăm acum?”, răspunse ea. „Glumeam doar”, încheie el.   

NOTĂ:

[1] http://wordswithoutborders.org/article/the-knight/. Traducere din polonă în engleză de Jennifer Croft. Trebuie precizat că titlul naraţiunii, „Cavalerul”, se referă la piesa de şah corespunzătoare „calului” în româneşte. Îi sînt recunoscător lui Mircea Platon pentru recomandarea acestei povestiri remarcabile.




vineri, 22 iulie 2011

Ubi Veritas, ibi Ecclesia


Cîteodată îmi vine să mă întreb dacă nu cumva operaţiunea de înverzire a ortodoxiei româneşti nu vine ca o reluare a proiectului Dracula Park sau cel puţin ca o compensaţie pentru eşecul lui: spectrul legionarului, la fel de însetat de sînge ori de ubicuu precum legendarul personaj al lui Stoker, are în plus avantajul înfiorător al autenticităţii şi al apropierii în timp. Acest spectru, invocat cu fidelitate şi evlavie de un număr de adepţi, victimele unor „bătrîni” fie blocaţi în proiect, fie manipulatori cinici (de vreme ce ignoră deliberat faptele şi nici nu le pasă de naivii înşelaţi), care poate că-şi aşteaptă iertarea, este constrîns să se încarneze undeva prin criptele B.O.R. Dacă Frankenstein folosea curentul electric pentru a-şi trezi creatura la viaţă, ortodocşii români de dreapta (?) se descurcă în laborator doar cu fotografii sepia şi cu mărturiile bunicilor anonimi. Fie că reuşeşte, fie că eşuează, experimentul adaugă un plus de culoare locală miticei Carpathian Garden şi accelerează procesul de transformare a B.O.R. în agent prestator de servicii sociale.
Şi din acest punct de vedere este salutară această afirmaţie a regretatului părinte Arsenie Papacioc, afirmaţie care precizează relaţia noastră cu Biserica prin precizarea relaţiei ei cu Adevărul:

„Pentru că Biserica este acolo unde este adevărul. Dacă numai unul singur ţine adevărul, Biserica e întreagă acolo. Nu e o fracţiune de Biserică, e întreaga Biserică. Pentru că Biserica nu poate să trăiască decât numai şi numai în adevăr, pe care îl reprezintă Ortodoxia. Dacă îl ataci, eşti în afară de Biserică şi atunci intri în gloata care nu mai are nici o răspundere.”

Biserica este întemeiată în Adevăr şi rămîne Biserică întru cît trăieşte Adevărul. Cine atacă Adevărul atacă Biserica, nu invers, aşa cum li s-a reproşat celor care, în primăvara acestui an, au contestat creştinismul Mişcării Legionare. Prin urmare, „bucurosul Arsenie Papacioc” nu este deloc „un exemplu elocvent […] in ce priveste lucrarea legionara”, cum crede un comentator (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/06/30/esprit-de-corps/#comment-380). Orice ar spune alţii, inclusiv membrii Asociaţiei Bunicilor Anonimi, părintele Arsenie a trăit şi a murit pentru Hristos – despre cît de dragă i-a fost „moartea pentru Căpitan”, nu ne-a spus nimic. În orice caz, nimic de natură să ajute experimentului actual de împieliţare a bătrînelor fantome: după cum precizează dl. George Enache, un istoric care nu poate fi suspectat de parti-pris-uri,

„pentru Arsenie Papacioc, apropierea de cele sfinte a însemnat lăsarea în spate a tuturor deşertăciunilor lumii. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu gruparea "Rugul Aprins", cu alţi reprezentanţi ai Bisericii. Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de fapte reprobabile, pe care un creştin adevărat nu trebuie să le săvârşească şi că, odată apucat pe calea bisericii, "omul cel vechi" a pierit. Asemenea altor membri ai lotului "Rugul Aprins", părintele a arătat că mărturisirea sa ca monah e mărturisirea lui Hristos, recunoscând că i-a învăţat pe numeroşi tineri tainele credinţei creştine.” (http://www.ziarullumina.ro/articole;1669;1;60140;0;Inchisorile-parintelui-Arsenie-Papacioc.html)