Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 31 august 2012

Andrei Baciu: La Bunica



La bunici se mergea în vacanţe. Vacanţele la bunici erau ca orice vacanţă: ţineau prea puţin. Dar numai vacanţele petrecute la bunici durau mai mult, se prelungeau şi în restul timpului, străbăteau tot anul. Asta poate pentru că aveau şi sărbătoare în ele. Poate şi pentru că aveau istorie în ele, adică un timp personalizat, un trecut purtat pînă la tine, adus pe chipuri încreţite dar luminate de adieri de zîmbet atot-înţelegător.
Nu ştiu. Ştiu doar că, în cadrul timpului special al copilăriei, timpul petrecut la bunici înscria el însuşi un timp aparte. Poate pentru că bunicii locuiau într-o casă, la curte, şi într-un sat. Această situare te putea ajuta mai tîrziu să înţelegi că formulări de genul „un sat rupt de lume” sunt false. Doar lumea se rupe de sat, timpul de istorie şi omul de sine. [1]
Nu ştiu, însă albumul dlui Andrei Baciu, recent apărut la editura LiterNet (http://editura.liternet.ro/carte/302/Andrei-Baciu/La-Bunica.html),  mă face să-mi amintesc. De bunicii mei, desigur, de vreme ce casele bunicilor seamănă între ele. Nu pentru că sunt vechi, ci pentru că au fost locuite. Pentru că oamenii vii seamănă între ei.
Fotografiile cuprinse în albumul La Bunica ne spun că omul este destinat locuirii, adică dăinuirii. Nu există lume decît în preajma unui loc: pomii înfloriţi din dreptul ferestrelor, cerul înstelat care acoperă casa bunicii, lucrurile dinăuntrul casei, de la pahare la icoană, totul pare deopotrivă fragil şi durabil. Tăria lor stă în slăbiciunea lor. Iar slăbiciunea lor stă în trecutul lor, adică în puterea şi dorinţa prezentului de a-şi aminti. Iar amintirea nu este decît un alt nume al iubirii.

Note:

[1] Vezi fotografiile lui Alexei Titarenko (http://www.alexeytitarenko.com/portfolio.html), care ilustrează mai ales omul „şters” de timp, caracterul trecător al vieţii din marile oraşe. Pentru diferenţa dintre existenţa la oraş şi viaţa la ţară, vezi observaţiile lui Mircea Platon din prefaţa albumului dlui Baciu.