Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 7 septembrie 2012

Româniapatawpha




În ediţia de Moldova a Ziarului Lumina de luni, 3 septembrie 2012 a apărut un text impresionant, care ne vorbeşte despre întunericul diferit aşternut peste România prin plecarea celor chemaţi să fie „lumina lumii” (Matei 5, 14). Redau în continuare textul integral, cu atît mai mult cu cît nu l-am putut găsi în ediţia electronică a Ziarului Lumina.

A plecat şi Luminiţa

prof. univ.dr. Ostin C. Mungiu

În urmă cu câteva zile, pe strada noastră s-a răspândit un zvon: pleacă domnişoara Luminiţa! Dar cine este Luminiţa şi unde pleacă ea?
Ea este asistentă medicală şi până nu demult lucra la Spitalul de Urgenţă. Locuia, în gazdă, la o bătrână octogenară, căreia îi acorda şi asistenţa medicală necesară. În acelaşi timp, avea grijă şi de alţi bătrâni care locuiau în casele din jur, ajutându-i, prin facilitarea unor analize, procurarea de medicamente sau prin administrarea unor injecţii. În felul acesta, dincolo de serviciul prestat zilnic la spital, o comunitate limitată beneficia de ajutorul ei. Şi, deodată, vestea plecării ei la muncă în Germania a alertat toţi vecinii.
Din păcate, acesta nu este un fenomen izolat, ci se înscrie în cadrul masivului exod din România al medicilor şi cadrelor medicale. Conform datelor oferite de Colegiul Medicilor, România a pierdut 10.000 de medici înainte de aderarea la UE şi încă 10.000 în ultimii cinci ani. Prin plecarea acestora, România a oferit lumii medici în valoare de aproximativ 600 milioane de euro, fără să primească nimic în schimb. În acest fel, am devenit ţara cu cea mai mică alocaţie pentru Sănătate pe cap de locuitor şi cu cel mai mic număr de medici şi asistenţi raportat la mia de locuitori, din Europa.
Este suficient să deschizi internetul, la subiectul „agenţii recrutare medici“, pentru a găsi titluri ca acestea: „După ce li s-au tăiat salariile cu 25%, medicii şi asistentele emigrează“, „Târg în Bucureşti: 3.000 de joburi în străinătate în domeniul medical“, „Cel mai mare lanţ german de spitale vânează medici români“ etc. etc.
Marius Bojiţă, preşedintele UMF „Iuliu Haţieganu“ - Cluj-Napoca, se menţionează că, numai în spitalele din judeţul Cluj existau peste 1.400 de posturi neocupate, dintre care 300 de medici, iar restul de asistenţi medicali. Emigrarea cadrelor medicale lasă în urmă probleme deosebite în medicina de urgenţă, în anestezie şi terapie intensivă, chirurgie, radiologie şi imagistică şi laboratoarele clinice. Se menţionează că cei care rămân să lucreze în spitale sunt suprasolicitaţi, având o activitate istovitoare, cu un risc crescut de malpraxis, din cauza surmenării. La acestea se adaugă nivelul scăzut de salarizare, lipsa unor condiţii sociale pentru tinerii medici şi asistenţi şi familiile acestora, suprasolicitarea, prin încărcarea cu pacienţi, îndeosebi a personalului mediu (asistenţi şi infirmieri), diminuarea respectului faţă de medici în general şi campaniile denigratoare din presă la adresa personalului medical, insuficienta accesare a fondurilor europene şi, nu în ultimul rând, blocarea posturilor.
În aceste condiţii, este firesc să se înregistreze o scădere a calităţii vieţii bolnavilor, dar şi a calităţii vieţii medicilor şi personalului medical. Finalmente, aceştia din urmă părăsesc România, pentru că în alte ţări găsesc atât salarii mai mari, cât şi condiţii de muncă mai bune.
Revenind la Luminiţa, după o convorbire cu ea, am aflat că pleacă împreună cu alte patru colege de la Spitalul de Urgenţă, pentru a lucra într-o mare şi modernă unitate spitalicească din vestul Germaniei. Cu un efort extraordinar, care le-a cerut timp şi bani, au învăţat intensiv, în ultimul an, limba germană, motivate fiind de faptul că li s-a oferit un salariu de zece ori mai mare decât în România, concomitent cu programe de integrare socială.
Astfel că, de câteva zile, nu o mai putem vedea pe Luminiţa cea de la capătul ... străzii noastre!



Teologia corectează definiţia clasică a răului ca absenţă a binelui, a întunericului ca absenţă a luminii: răul nu ar fi posibil dacă nu ar purta chipul binelui, după cum întunericul urmează luminii înşelătoare: luminii de la Răsărit care ne întuneca casele şi sufletele înainte de 1989 i-a luat locul lumina de la Apus. [1]
Într-o conferinţă în care dl. Pleşu îl avea ca invitat pe Adam Michnik, românii erau mustraţi că sunt furioşi în mod nejustificat:

„Toate visele fundamentale ale generaţiei noastre au fost realizate. Am visat libertatea – o avem. Am visat graniţe deschise – le avem. Am visat alegeri libere pentru Parlament – le avem. Am visat ca viaţa culturală să existe fără cenzură – ea există fără cenzură. Dar sîntem furioşi. De ce sîntem furioşi? Cred că despre asta vom discuta.”[2]

Înţeleg că dl Pleşu dorea să ne trăim cuminţi, liniştiţi, visul. Un vis euro-atlantic, după cum îmi pare că reiese din manifestul Noii Republici. Dar dacă nu era acela visul nostru? Poate că suntem furioşi pentru că am visat prost. Pentru că ne-am încrezut în vise şi dileme. Sau pentru că ne-am trezit bine; doar iluzia libertăţii te ameţeşte, libertatea te trezeşte. Şi am descoperit că libertatea de a rămîne, de pildă, este mai importantă decît libertatea de a pleca. Sau de a ne întoarce. Românii trebuiau să plece pentru a nu mai avea unde să se întoarcă. În somnul, ori în absenţa lor, România a dispărut.[3]
Singura Românie care ne mai este îngăduită este o Românie imaginară,[4] o Românie la care poţi visa dar în care nu mai poţi visa de vreme ce nu mai poţi trăi în ea. O Românie fără hotare, fără circumferinţă şi cu centrul în mintea celor care ne plăsmuiesc visele în continuare.

Note:

[1] Vezi Mircea Platon, „Economia de ’servicii’ a lui Herr Syrup”, un text revelator în privinţa preocupării UE pentru prosperitatea economică a României: http://mirceaplaton.com/html/articole_tara.html

[2] Despre rezistenţa la „mitocănia totalitară” - dialog Adam Michnik – Andrei Pleşu


[4] „Nu trebuie să baţi lumea în lung şi-n lat ca să fii un mare scriitor. Faulkner a demonstrat aceasta. Retras într-o localitate micuţă din sudul Americii, el a creat un univers viu şi convingător care, ca şi Macondo-ul marquesian, trăieşte de la sine, fără nici o explicaţie. Mircea Mihăieş a simţit acest mister şi face o pledoarie elogioasă în acest sens. Cartea sa este şi un ghid oportun pentru scriitorul român în criză de inspiraţie. Într-un timp ca al nostru confuz, perimat şi deprimat, exemplul lui Faulkner ilustrat de exegetul român este un adevărat sprijin pentru toţi cei care însă nu s-au clarificat asupra propriei identităţi.” Dan Stanca, „William Faulkner, jumătate de secol de la moarte”, Ziarul Lumina, 28 august 2012, (http://www.ziarullumina.ro/articole;2058;0;74793;0;William-Faulkner-jumatate-de-secol-de-la-moarte.html).