Noul capelan al Universităţii Boston, Cameron Partridge, este un transexual (http://religionandpolitics.org/2013/01/03/crossing-boundaries-a-transgender-priest-becomes-a-university-chaplain/). Un membru al conducerii UB apreciază că “ it’s good to have a trans person to look up to and act as a mentor.” (“este bine să ai o trans persoană pe care să o admiri şi care să-ţi fie mentor”). M. Thomas Shaw, episcopul anglican care l-a aprobat şi sprijinit pe Partridge încă dinainte ca acesta să fie hirotonit, susţine că în dioceza sa concepţia unui Dumnezeu care te judecă este respinsă din capul locului („the conception of God that judges you is not the conception of God in this diocese”).
Este şi mesajul pe care dl Pleşu îl proclamă în dioceza domniei sale. Astfel, în legătură cu celelalte religii, dl Pleşu hotărăşte: “Nu poţi rechiziţiona Duhul. Nu poţi să pleci de la convingerea că adevărul s-ar rosti doar la Buzău.” (http://mihneamaruta.ro/2013/01/29/andrei-plesu-la-intalnirea-cu-studentii-teologi-sa-nu-va-pierdeti-umorul/). Problema este că dacă nu pleci de la convingerea că adevărul s-ar rosti doar într-un loc, ajungi la convingerea că nu se rostește nicăieri. Faptul că adevărul depinde doar de un loc, asta nu depinde de loc. Depinde de adevăr. Iar adevărul s-a făcut un anumit om într-un anumit loc într-un anumit timp. Aceasta este lucrul uimitor pe care dl Pleşu nu este dispus să-l recunoască. Potrivit lui Peter Kreeft, apologeţii creştini trebuie să ţină cont de disciplina religiilor comparate întrucît aceasta este direcţia din care vin cele mai răspîndite obiecţii la adresa creştinismului:
„The objection is not that Christianity is not true but that it is not the truth; not that it is a false religion but that it is only a religion. The world is a big place, the objector reasons; "different strokes for different folks". How insufferably narrow-minded to claim that Christianity is the one true religion! God just has to be more open-minded than that.” (http://www.catholiceducation.org/articles/apologetics/ap0228.htm).
Dl Pleşu ar avea dreptate dacă Dumnezeu nu s-ar fi făcut om cu adevărat. Toate religiile ar putea fi străbătute de Duhul Sfînt doar dacă Dumnezeu ar fi impersonal. Iar dacă dl Pleşu ar avea dreptate, atunci şi Partridge ar avea dreptate: dacă orice credinţă despre Dumnezeu este adevărată, atunci orice imagine despre om este adevărată. În absenţa unui chip, omul poate semăna cu orice doreşte.
Dar această pretenţie, susţine Chesterton, este pur şi simplu falsă:
„Este de-a dreptul fals să zici că alţi înţelepţi şi eroi au afirmat că ei sunt acel necunoscut stăpîn şi făcător despre care lumea a visat şi în legătură cu care s-a tot sfădit. Nici unul dintre ei nu a pretins vreodată aşa ceva. Nici una dintre sectele sau grupările lor nu a afirmat despre întemeietorii lor că ar fi pretins aşa ceva. Cel mai mare lucru pe care orice profet l-a spus a fost că el nu era decît slujitorul adevărat al unei astfel de fiinţe. Cel mai mare lucru pe care orice vizionar l-a spus a fost că oamenii pot surprinde frînturi din acea fiinţă spirituală; sau că le e mai lesne să surprindă frînturi din fiinţe spirituale inferioare.
Cel mai mare lucru pe care orice mit primitiv l-a sugerat vreodată a fost că Făcătorul era prezent în momentul facerii. Dar că Făcătorul a fost de faţă şi ulterior, după petrecerile lui Horaţiu, şi că a stat de vorbă cu vameşii şi cu personaje oficiale din viaţa de zi cu zi din Imperiul roman şi că acest fapt continuă să fie afirmat de toată acea mare civilizaţie pentru mai mult de o mie de ani e ceva absolut nemaiauzit oriunde în lume. Această afirmare constituie singura mare şi uimitoare declaraţie pe care omul a făcut-o de cînd a rostit cel dintîi cuvînt articulat în loc să latre ca un cîine.
Caracterul unic al acestei declaraţii poate fi folosit atît ca un argument împotriva ei, cît şi ca un argument în favoarea ei. Ar fi uşor să o privim ca pe un caz de nebunie izolată. Dar oricum transformă în pulbere şi aiureală religiile comparate.” (http://gutenberg.net.au/ebooks01/0100311.txt)
Dl Pleşu acuza clerul ortodox de lipsă de umor; prin urmare, le cere mesagerilor unei veşti bune umor şi deschidere. Dar vestea bună a Evangheliei nu este o poantă bună. În fapt, o astfel de deschidere le interzice mesagerilor să împărtăşească vestea cea bună. Nu ştiu cît i-ar înveseli pe ortodocşi acceptarea tuturor religiilor ca adevărate; e puţin probabil şi ca atmosfera din intervalul dintre dumnezeul trans-personal şi omul trans-personal să poată fi sensibil transformată printr-o astfel de concesie. Mai degrabă întreaga lume ar deveni ceva mai întunecată. Fiindcă ţine de esenţa veştii bune să fie singura, după cum insistă Chesterton:
„Ce nedumereşte lumea, pe înţelepţii ei filozofi şi pe stilaţii ei poeţi păgîni în legătură cu preoţii şi credincioşii Bisericii Catolice este că aceştia încă se poartă de parcă ar fi mesageri. Un mesager nu visează despre ce anume ar trebui să fie mesajul său, şi nici nu dezbate despre ce ar trebui probabil să fie mesajul său, ci îl transmite aşa cum este. Conţinutul mesajului nu este o teorie sau un capriciu, ci un fapt. Nu este relevant pentru această schiţă în mod intenţionat rudimentară să demonstrez în detaliu că este vorba despre un fapt; nu mi-am propus decît să subliniez că aceşti mesageri îşi tratează mesajul aşa cum oamenii tratează faptele.
[...] Religia lumii, în proporţiile ei corecte, nu este împărţită în trăsături fine de mistică şi forme mai mult sau mai puţin raţionale de mitologie. Este împărţită de linia dintre oamenii care aduc mesajul şi cei care nu l-au auzit încă sau care încă nu-l pot crede.
[...] Astfel încît atunci cînd spunem că ţara cuprinde atît de mulţi confucianişti sau budişti, vrem să spunem că există atît de mulţi păgîni ai căror profeţi le-au dat o nouă versiune, încă şi mai vagă, a puterii nevăzute; ceea ce a făcut ca acea putere să nu fie doar invizibilă, ci aproape impersonală. Cînd spunem că şi ei au temple şi idoli şi preoţi şi sărbători periodice, nu spunem decît că acest soi de păgînism este îndeajuns de uman pentru a întrebuinţa elemente de măreţie, imagini, sărbători şi basme. Nu spunem altceva decît că păgînii au mai mult scaun la cap decît puritanii. Dar ce ar trebui să fie zeii, cu ce sunt însărcinaţi preoţii lor să spună, nu reprezintă un secret nemaipomenit precum cel pe care acei grăbiţi mesageri ai Scripturii trebuie să-l spună. Nimeni altcineva afară de aceştia nu mai are vreo Evanghelie; nimeni altcineva nu mai are o veste bună; din simplul motiv că nimeni altcineva nu are nici un fel de veste.” (Vezi în continuare pasajul integral, din care nu am tradus aici decît o parte).
“The Church contains what the world does not contain. Life itself does not provide as she does for all sides of life. That every other single system is narrow and insufficient compared to this one; that is not a rhetorical boast; it is a real fact and a real dilemma. Where is the Holy Child amid the Stoics and the ancestor-worshippers? Where is Our Lady of the Moslems, a woman made for no man and set above all angels? Where is St. Michael of the monks of Buddha, rider and master of the trumpets, guarding for every soldier the honor of the sword? What could St. Thomas Aquinas do with the mythology of Brahmanism, he who set forth all the science and rationality and even rationalism of Christianity? Yet even if we compare Aquinas with Aristotle, at the other extreme of reason, we shall find the same sense of something added. Aquinas could understand the most logical parts of Aristotle; it is doubtful if Aristotle could have understood the most mystical parts of Aquinas.
[...] Right in the middle of all these things stands up an enormous exception. It is quite unlike anything else. It is a thing final like the trump of doom, though it is also a piece of good news; or news that seems too good to be true. It is nothing less than the loud assertion that this mysterious maker of the world has visited his world in person. It declares that really and even recently, or right in the middle of historic times, there did walk into the world this original invisible being; about whom the thinkers make theories and the mythologists hand down myths; the Man Who Made the World. That such a higher personality exists behind all things had indeed always been implied by all the best thinkers, as well as by all the most beautiful legends. But nothing of this sort had ever been implied in any of them. It is simply false to say that the other sages and heroes had claimed to be that mysterious master and maker, of whom the world had dreamed and disputed. Not one of them had ever claimed to be anything of the sort. Not one of their sects or schools had ever claimed that they had claimed to be anything of the sort. The most that any religious prophet had said was that he was the true servant of such a being. The most that any visionary had ever said was that men might catch glimpses of the glory of that spiritual being; or much more often of lesser spiritual beings. The most that any primitive myth had ever suggested was that the Creator was present at the Creation. But that the Creator was present at scenes a little subsequent to the supper-parties of Horace, and talked with tax-collectors and government officials in the detailed daily life of the Roman Empire, and that this fact continued to be firmly asserted by the whole of that great civilisation for more than a thousand years that is something utterly unlike anything else in nature. It is the one great startling statement that man has made since he spoke his first articulate word, instead of barking like a dog. Its unique character can be used as an argument against it as well as for it. It would be easy to concentrate on it as a case of isolated insanity; but it makes nothing but dust and nonsense of comparative religion.
It came on the world with a wind and rush of running messengers proclaiming that apocalyptic portent; and it is not unduly fanciful to say that they are running still. What puzzles the world, and its wise philosophers and fanciful pagan poets, about the priests and people of the Catholic Church is that they still behave as if they were messengers. A messenger does not dream about what his message might be, or argue about what it probably would be; be delivers it as it is. It is not a theory or a fancy but a fact. It is not relevant to this intentionally rudimentary outline to prove in detail that it is a fact; but merely to point out that these messengers do deal with it as men deal with a fact. All that is condemned in 'Catholic tradition, authority, and dogmatism and the refusal to retract and modify, are but the natural human attributes of a man with a message relating to a fact. I desire to avoid in this last summary all the controversial complexities that may once more cloud the simple lines of that strange story, which I have already called, in words that are much too weak, the strangest story in the world. I desire merely to mark those main lines and specially to mark where the great line is really to be drawn. The religion of the world, in its right proportions, is not divided into fine shades of mysticism or more or less rational forms of mythology. It is divided by the line between the men who are bringing that message and the men who have not yet heard it, or cannot yet believe it.
But when we translate the terms of that strange tale back into the more concrete and complicated terminology of our time, we find it covered by names and memories of which the very familiarity is a falsification. For instance, when we say that a country contains so many Moslems, we really mean that it contains so many monotheists; and we really mean, by that, that it contains so many men; men with the old average assumption of men-that the invisible ruler remains invisible. They hold it along with the customs of a certain culture and under the simpler laws of a certain law-giver, but so they would if their law-giver were Lycurgus or Solon. They testify to something which is a necessary and noble truth; but was never a new truth. Their creed is not a new colour, it is the neutral and normal tint that is the background of the many coloured life of man. Mahomet did not, like the Magi, find a new star; he saw through his own particular window a glimpse of the great grey field of the ancient star light. So when we say that the country contains so many Confucians or Buddhists, we mean it contains so many pagans whose prophets have given them another and rather vaguer version of the invisible power; making it not only invisible but almost impersonal. When we say that they also have temples and idols and priests and periodical festivals, we simply mean that this sort of heathen is enough of a human being to admit the popular element of pomp and pictures and feasts and fairytales. We only mean that Pagans have more sense than Puritans. But what the gods are supposed to be, what the priests are commissioned to say, is not a sensational secret like what those running messengers of the Gospel had to say. Nobody else except those messengers has any Gospel; nobody else has any good news; for the simple reason that nobody else has any news.”