Notă introductivă:
Cu siguranţă The River (http://www.imdb.com/title/tt0088007/) nu este cel mai bun film al lui Mel Gibson, dar cu toate acestea nu cunosc vreun alt film, de-al lui sau oricare altul, care să ofere o lecţie la fel de puternică despre sensul şi valoarea comunităţii: parcă industria şi natura s-au unit aici pentru a-i determina pe localnici să descopere acea comunitate a pământului („land-community”) despre care Wendell Berry vorbeşte pe larg în textul pe care l-am tradus în continuare.
În ce ne priveşte, natura este încă răbdătoare cu noi, românii; mai puţin răbdătoare, de fapt complet neînţelegătoare s-a arătat cu ţăranul român o elită culturală indiferentă sau incapabilă să înţeleagă solidaritatea, elementară la propriu, dintre cultivarea spiritului şi cultivarea pământului. În cazul nostru, rolul râului din filmul menţionat mai sus este jucat de acest fluviu de nepăsare şi nerăbdare gata să ducă cu sine, uneori în numele libertăţii, alteori în numele pieţii libere, destinul familiei româneşti şi al poveştilor ei fundamentale (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2012/12/noua-republica-o-smecherie-de-buna.html).
Chiar şi atunci când omul de cultură din România deplânge drama ţărănimii române, viaţa ţăranului este abordată în mod izolat de viaţa restului populaţiei. Cu unele remarcabile excepţii, pentru elita culturală deposedarea ţăranilor de pământ nu a însemnat altceva decât trecerea la un tip modern de exploatare agricolă, una mecanizată şi industrială (inestetică, potrivit unei pagini din Jurnalul de la Tescani, unde o coloană de tractoare face suficient de mult zgomot pentru ca dl Pleşu să rişte câteva observaţii păşuniste). Mi se pare că acest soi de obtuzitate a fost sugestiv rezumat de Moise Guran cu câteva seri în urmă în cadrul emisiunii sale de pe TVR1 atunci când a afirmat (citez din memorie) că „problema României e că are prea mulţi oameni în agricultură şi prea puţini care să facă BMW-uri.” De la un specialist în probleme de economie te-ai fi aşteptat să se întrebe de ce nu facem BMW-uri din agricultură, respectiv de ce importăm produse agricole din Germania în timp ce ale noastre putrezesc pe câmp sau în ogrăzile ţăranilor. Ar putea exista vreo legătură între cartoful german dezagreabil şi fără gust din cămara românului obişnuit şi BMW-uri în genere şi, în particular, BMW-ul agreabil din garajul specialistului român – în economie, politică sau cultură? Între cultura declinului şi declinul agriculturii?
Această deposedare a ţăranilor de pământ nu a fost niciodată, din câte ştiu, echivalată cu sfârşitul unui neam, ci doar, şi cel mult, cu sfârşitul unei clase sociale, al unui stil de viaţă (pitoresc pentru că tradiţional), care, oricât de regretabil în sine, pare că a lăsat neatins restul vieţii societăţii româneşti. Sigur că e normal ca oraşul să aibă viaţa lui, iar satul viaţa lui; este nefiresc însă ca cele două să nu comunice între ele. Dar este posibilă o astfel de comunicare în afara unor termeni comuni şi a unor valori comune? Şi pot fi aceste valori oferite de altcineva decât de ţăran, adică de cel care le-a păzit pentru că l-au păzit?
Ni se tot spune că ţăranul român a dispărut (http://adevarul.ro/news/societate/vintilamihailescu-nu-mai-exista-taran-roman-1_513786b300f5182b85d855f1/index.html); dar dacă adevărul e că de fapt noi suntem incapabili să-l vedem? Şi cum l-am putea vedea când ochii ne sunt legaţi de trainice prejudecăţi? Poate că pentru a-l putea vedea pe ţăran ar trebui să încercăm să vedem în agricultură mai mult decât un sector al economiei, şi în economie mai mult decât o simplă ştiinţă „politică”. Trebuie să revenim la sensul originar al economiei, insistă Wendell Berry, acela de artă a bunei îngrijiri a locului în care ne aflăm, o artă a învecinării cu făpturile creaţiei şi cu ceilalţi oameni.
În ce priveşte textul tradus, am redat atât „land” cât şi „earth” prin „pământ”; pentru a marca diferenţa, l-am păstrat pe „earth” în text prin încadrarea lui între paranteze drepte. Am tradus „affection” prin „ataşament” mai degrabă decât prin „afecţiune” întrucât am considerat că ataşamentul redă mai precis sentimentul de durată vizat de autor. În acord cu acest sentiment am tradus „home place” şi „home” prin „casa bătrânească” sau „locul natal”.
(Gheorghe Fedorovici)
*
Wendell E. Berry: Totul ţine de ataşament
„Dacă un lucru e tot mai puternic acum nu înseamnă că o va ţine aşa la nesfârşit,” a spus [Margaret]. „Această fixaţie pentru mişcare a apărut de-abia în ultima sută de ani. Îi poate urma o civilizaţie care nu va fi o mişcare, pentru că se va sprijini pe pământ.”
E. M. Forster, Howards End (1910)[1]
Într-o noapte din iarna anului 1907, în locul pe care l-am numit dintotdeauna „casa bătrânească” [„the home place”] din Henry County, Kentucky, tatăl meu, pe atunci în vârstă de şase ani, stătea împreună cu fratele său mai mare şi îi asculta pe părinţi vorbind despre ce vor face cu banii de pe recolta lor de tutun din 1906. Tutunul avea să fie vândut la licitaţie în Louisville în ziua următoare. Şedeau în lumina unei lămpi cu kerosen, aproape de plită, încălzindu-se înainte de culcare. Nu erau oameni bogaţi. Mi se pare că datoria pentru ferma lor nu era plătită integral, erau rate de plătit, precum şi alte datorii. Depresia din anii 1890 îi lăsase împovăraţi. Poate că odată acoperite obligaţiile, din câştigul de pe recoltă mai rămâneau cu ceva bani pe care să-i cheltuiască aşa cum ar fi găsit de cuviinţă. În jurul orei două din dimineaţa următoare tatăl meu a fost trezit de sunetul făcut de copitele unui cal pe aleea pietruită din faţa casei. Tatăl lui pleca pentru a prinde trenul spre piaţă.
S-a întors acasă în aceeaşi seară, cum a zis tatăl meu mai târziu, „fără o para.” După ce s-a scăzut transportul recoltei şi taxa pentru comisie, din suma încasată nu a mai rămas nimic. Aşa a început activitatea de-o viaţă a tatălui meu, iar mai târziu a fratelui meu şi a mea, iar acum a fiicei şi fiului meu, de apărare a micilor fermieri şi a economiilor de conservare a pământului.
*
Greutăţile economice ale familiei mele şi ale multor altora din urmă cu un secol au fost produse de un monopol, firma American Tobacco Company, care eliminase toţi concurenţii şi astfel a devenit în stare să reducă după bunul plac preţurile oferite fermierilor. The American Tobacco Company a fost opera lui James B. Duke din Durham, Carolina de Nord şi New York, un om care, ignorând orice alt considerent, a urmat o logică capitalistă în vederea obţinerii controlului absolut al industriei sale şi, în mod implicit, a sorţii economice a mii de familii precum familia mea.
Strădania mea de a da un sens acestei amintiri şi a istoriei din jurul ei s-a bazat pe o pereche de termeni întrebuinţaţi de profesorul meu, Wallace Stegner. El credea în mod just că noi, americanii, prin înclinaţie cel puţin, ne-am împărţit în două categorii: „profitorii” [boomers] şi „statornicii” [stickers]. Profitorii sunt „cei care jefuiesc şi fug”, cei care sunt gata „să săvârşească o crimă şi să sfârşească într-o vilă la şosea” în timp ce statornicii sunt „cei care se aşază într-un loc şi iubesc viaţa pe care o au şi locul în care au ajuns să trăiască.”[2] „Profitorul” numeşte un tip de persoană şi un gen de ambiţie care reprezintă tema principală, până acum, a istoriei neamurilor europene în ţara noastră. „Statornicul” numeşte un gen de persoană şi totodată o dorinţă care reprezintă, până acum, o temă minoră a acestei istorii, dar o temă suficient de persistentă pentru a rămâne însemnată şi pentru a mai putea oferi o speranţă însemnată.
Profitorul este mânat de lăcomie, dorinţa de bani, proprietate şi, prin urmare, de putere. James B. Duke a fost un profitor, dacă putem extinde definiţia pentru a include jaful in absentia. Se ducea ori trimitea pe cineva oriunde era ceva care merita luat şi lua de acolo atât de mult cât putea lua.
În schimb, statornicii sunt motivaţi de ataşament [affection], de o asemenea iubire pentru un loc şi viaţa acestuia încât vor să-l păstreze şi să rămână în el. Despre bunicul meu trebuie să spun doar că împărtăşea virtuţile şi defectele celor de felul lui şi care erau comune vremurilor de atunci, una dintre virtuţile sale fiind aceea că era un statornic. Făcea parte dintr-o familie care venise în Kentucky din Virginia, oameni care aveau de gând să nu meargă mai departe. El a fost al treilea din linia lui paternă care a trăit în apropierea orăşelului Port Royal şi a fost al doilea care a deţinut ferma unde s-a născut în 1864 şi unde a murit în 1946.
Avem o amintire despre el care pare, mai mult decât oricare alta, să-l identifice ca statornic. A fost proprietarul fermei, pe care a răscumpărat-o de la ceilalţi moştenitori, pentru mai bine de cincizeci de ani. Cam patruzeci de ani din acest timp au fost grei, iar bunicul a trăit aproape în permanenţă sub ameninţarea datoriei. Orice s-a petrecut în ceea ce economiştii numesc „economia”, este îndeobşte adevărat că economia pământului a fost subestimată sau ignorată. Bunicul meu şi-a trăit viaţa într-o umbră economică. Într-o epocă a urbanizării şi industrializării, el era genul de om nepotrivit. Într-unul dintre anii lui împovăraţi, a arat un câmp în partea inferioară a unei lungi pante şi a pus acolo porumb. Peste solul proaspăt lucrat a căzut o ploaie torenţială, astfel că terenul a fost serios erodat. Întâmplarea l-a afectat pe bunicul meu, care şi-a dedicat restul vieţii mai întâi vindecării rănilor pământului, iar apoi obligaţiei sale de a avea grijă de pământ. Fidel angajamentului său de statornic, el nu a lăsat în urmă stricăciunile pe care le-a produs şi nici nu le-a uitat, ci a stăruit în repararea lor, în măsura în care solul erodat poate fi refăcut. Cred că tatăl meu a avut greşeala tatălui său în minte atunci când vorbea despre fermierii care încercau, întotdeauna în mod inutil dacă nu tragic, „să întoarcă datoria cu plugul”. Din acel moment, bunicul şi tatăl meu au devenit conservatorişti ai solului, un angajament pe care l-au transmis fratelui meu şi mie.
*
Nu este lipsit de sens şi nici în afara subiectului să observăm că aceste istorisiri şi înţelesurile lor au supravieţuit datorită legăturii permanente a familiei mele cu locul ei de baştină. Asemenea bunicului meu, tatăl meu a crescut în acel loc şi a slujit ca purtătorul lui de grijă. Locul a aparţinut fratelui meu pentru mulţi ani, iar el la rândul lui a fost purtătorul lui de grijă. Fratele meu şi cu mine am trăit ca vecini, aliaţi şi prieteni. Îndelungata noastră conversaţie şi-a luat adeseori subiectele din cele două istorisiri pe care le-am spus, fiindcă ele ne-au fost permanent amintite de vecinătatea şi topografia locului de acasă. Dacă nu am fi trăit acolo pentru a ni se aminti şi pentru a ne aminti, nimeni altcineva nu şi-ar mai fi amintit. Dacă oricare dintre noi ar fi trăit în altă parte, amândoi am fi ştiut mai puţin. Dacă noi amândoi, precum cei mai mulţi din generaţia noastră, am fi plecat pentru a trăi în altă parte, locul cu amintirile lui ar fi fost pierdut pentru noi şi noi pentru el – şi în mod sigur gândurile mele despre agricultură, dacă e să mă fi gândit vreodată cu adevărat la ea, ar fi fost cu mult mai imprecise decât au fost.
Pentru că nu m-am separat niciodată de vecinătatea casei bătrâneşti, nu mă pot vedea despărţit de ea. Se poate spune că sunt literal trup din trupul ei. Este prezentă în mine şi în jurul meu oriunde merg. Aceasta are în mod sigur de-a face cu senzaţia de şoc pe care am avut-o atunci când, la prima mea vizită la Duke University, şi spre surprinderea mea, m-am întâlnit faţă-n faţă cu James B. Duke în toată importanţa şi probabil măreţia lui, ca fondator al acelei universităţi. Străjuieşte imperial în bronz înaintea capelei metodiste care încearcă să arate ca o catedrală. Între două degete ale mâinii stângi ţine un trabuc de bronz. Pe o latură a piedestalului se află legenda: INDUSTRIAŞ. Pe cealaltă latură apare un alt singur cuvânt: FILANTROP. Bărbatul astfel comemorat îmi părea îngrozitor de ignorant, ba chiar îngrozitor de inocent în ce priveşte legătura dintre industria lui şi filantropia lui. Eu cunoşteam însă legătura din plin. Am simţit-o pe loc, ba chiar la nivel fizic. Legătura era constituită de bunicii mei şi de mii de alţi oameni mai mult sau mai puţin ca ei. Dacă poţi reduce la puţin sau la nimic munca şi speranţa unui număr considerabil de asemenea fermieri, atunci te poţi lipsi de măreaţa caritate a „filantropiei”.
După întâlnirea mea cu statuia, povestea despre recolta de tutun din 1906 a bunicului meu a dobândit încet o nouă dimensiune şi claritate în mintea mea. Continuam să mi-l amintesc pe bunicul meu ca pe el însuşi, fireşte, dar am început să mă gândesc la el şi ca la un soi de om care stă într-o opoziţie tematică faţă de un om de un soi cu totul diferit. În cele din urmă am reuşit să văd că între aceste două categorii exista un blocaj al imaginaţiei care era dezastruos, care aparţine în mod ireparabil istoriei noastre şi care a continuat să se dezvolte, într-o formă tot mai gravă, până în zilele noastre.
*
Termenul „imaginaţie”, atunci când mă gândesc la sensul lui cel mai adevărat, se referă la o facultate a minţii pe care unii oameni au întrebuinţat-o şi la care s-au gândit cu cea mai adâncă seriozitate. Sensul verbului „a imagina” conţine întreaga bogăţie a verbului „a vedea.” A imagina înseamnă a vedea cu cea mai mare claritate, familiaritate şi înţelegere cu ochii, dar înseamnă şi a vedea lăuntric, cu „ochiul minţii”. Înseamnă a vedea, nu într-un mod pasiv, ci cu o forţă a viziunii şi chiar cu o forţă vizionară. Pentru a înţelege imaginaţia cu adevărat trebuie să renunţăm pe loc la ideea că imaginaţia ar fi desprinsă de realitate, de adevăr sau de cunoaştere. Imaginaţia nu are de-a face nici cu iscusita imitare a aparenţelor sau cu „născocirea”. Nu ţine de atitudinea sau de punctul de vedere al cuiva, ci cuprinde în mod protector calităţile lucrurilor văzute sau închipuite.
Din propria mea credinţă şi experienţă, voi spune că imaginaţia înfloreşte prin contact, prin legătura tangibilă. Pentru ca oamenii să aibă o relaţie responsabilă cu lumea, trebuie să-şi imagineze locurile lor în ea. Pentru a avea un loc, pentru a trăi şi a aparţine unui loc, pentru a trăi de pe urma acelui loc fără a-l distruge, trebuie să ni-l imaginăm. Prin imaginaţie îl vedem iluminat de trăsătura sa unică şi de iubirea noastră pentru el. Prin imaginaţie îi recunoaştem cu simpatie pe ceilalţi membri, făpturi omeneşti şi neomeneşti deopotrivă, cu care împărţim locul nostru. Prin acea experienţă locală vedem nevoia de a acorda un fel de preţuire [sympathy] prealabilă tuturor persoanelor însoţitoare, vecinilor cu care împărţim lumea. Aşa cum imaginaţia face posibilă preţuirea, preţuirea permite ataşamentul [affection]. Or, tocmai ataşamentul este cel în care găsim posibilitatea unei economii conservatoriste, învecinătoare şi omenoase [kind].
Evident, există un anumit risc în a face din ataşament pivotul unui argument despre economie. Se va obiecta că ataşamentul este o emoţie, pur „subiectivă” şi că, prin urmare, toate ataşamentele sunt mai mult sau mai puţin egale: oamenii pot avea ataşament pentru copiii sau pentru maşinile lor, pentru vecinii sau pentru armele lor. Dar riscul, mi se pare mie, stă doar în faptul că ataşamentul este personal. Dacă nu este personal, el nu e nimic. E bine cel puţin că nu mai trebuie să ne îngrijorăm în ce priveşte ataşamentul guvernamental sau corporatist. Iar una dintre strădaniile culturilor omeneşti, încă de la început, a fost aceea de a califica şi orienta influenţa emoţiei. Cuvântul „ataşament” şi termenii de valoare care s-au adunat în jurul lui – iubirea, grija, preţuirea, mila, îndurarea, respectul, veneraţia – cuprind istorii şi înţelesuri care pun problema însemnătăţii. După cum am fost preveniţi de cultura noastră iarăşi şi iarăşi, ar trebui să ne oferim ataşamentul lucrurilor care sunt adevărate, drepte şi frumoase. Un mare utilaj agricol dintr-un imens, toxic şi erodat câmp cu porumb nu este, la drept vorbind, un obiect sau un semn al ataşamentului.
*
Bunicul meu cunoştea în mod acut valoarea banilor, dar numai pe cea a unor sume relativ mici, suficiente atât cât să-şi plătească datoriile şi să-i permită fermei şi familiei sale o prosperitate decentă. Cu siguranţă ştia despre American Tobacco Company. Fără îndoială că citise şi auzise despre James B. Duke şi că putea să-l identifice drept cauza unor vremuri grele, însă nimic din experienţa sa nu l-ar fi putut ajuta sa-şi imagineze viaţa acelui om.
James B. Duke provenea dintr-o familie rurală din regiunea tutunului din Carolina de Nord. Pe la începuturile vieţii sale va fi cunoscut oameni precum bunicul meu. Dar după ce şi-a început ascensiunea ca industriaş, viaţa micului cultivator de tutun avea să devină pentru el un detaliu neglijabil aflat în calea şansei pentru profiturile substanţiale. În mintea „căpitanilor industriei”, atunci ca şi acum, cei care trăiesc din economiile pământului au fost reduşi la nişte date statistice. Puterea tratează „eficient” cu cantităţi pe care ataşamentul nu le recunoaşte.
Ar părea plauzibil să presupunem că şeful companiei American Tobacco şi-ar fi imaginat cel puţin că o sursă fiabilă de materie primă pentru industria sa ar depinde de o populaţie stabilă de fermieri, rezonabil de prosperă, precum şi de o rodnicie constantă a fermelor lor. Dar el nu şi-a imaginat nimic de genul acesta. Din acest punct de vedere el a fost indiscutabil asemenea tuturor directorilor de agrobusiness. Ei nu-şi imaginează ferme sau fermieri. Probabil că nu-şi imaginează efectiv nimic, minţile lor fiind umplute complet de numere. Deşi prin lege corporaţiile sunt considerate persoane, ele nu au minţi personale, dacă se poate spune despre ele că au minţi. Este o mare ciudăţenie că o corporaţie, care la drept vorbind nu are un sine, este prin definiţie egoistă, răspunzătoare doar pentru sine însăşi. Acesta este un egoism abstract, impersonal, capabil de o achiziţie fără limite, dar incapabil să privească mai departe atât de mult încât să-şi ocrotească resursele şi rezervele. Egoismul industriilor de combustibili fosili este prin natura sa autodistructiv; dar aşa a fost, dintotdeauna, şi egoismul corporaţiilor agrobusiness. Pământul, după cum a spus Wes Jackson, a fost transformat astfel într-o materie consumabilă precum petrolul sau cărbunele.
*
Există încă o diferenţă între bunicul meu si James B. Duke, care ar putea fi în cele din urmă mai importantă decât oricare alta, şi anume o diferenţă între tipuri de plăcere. Putem presupune că, în calitate de profitor [boomer], trecând de la o ocazie de îmbogăţire la alta, James B. Duke voia doar ceea ce nu avea încă. Dacă este adevărat că în această privinţă el a fost reprezentativ pentru soiul lui de om, atunci marea lui plăcere se afla întotdeauna doar în perspectivă, fapt care exclude ataşamentul ca un temei al plăcerii.
Bunicul meu dimpotrivă, în ciuda greutăţilor care constituiau tema persistentă a vieţii lui, ştia să se bucure mult şi pe dată de binele modest din jurul lui: să se bucure de locul în care trăia şi de legătura cu el, de păşunile, animalele şi culturile locului, de vremea bună.
Nu a participat câtuşi de puţin la ceea ce noi numim „mobilitate”. A murit, după optzeci şi doi ani, în acelaşi loc în care s-a născut. Avea, probabil, în jur de şaizeci de ani când a făcut singura excursie mai lungă din viaţa lui. A mers împreună cu tatăl meu spre sud de-a lungul statutului Kentucky până în Tennessee. La întoarcere, tata l-a întrebat ce părere avea despre călătoria lor. Bunicul a răspuns: „Ei bine, domnule, m-am uitat cu toţi ochii pe care-i am, dar nu aş schimba câmpul din spatele hambarului meu pentru toate lucrurile văzute la un loc.”
Într-o astfel de bucurie modestă trăită într-o gospodărie modestă se află promisiunea unei societăţi stabile, democratice, o promisiune care nu poate fi găsită în „mobilitate”: disperatul nostru progres modern spre acel ceva nedefinit şi, adesea, nerealizabil, mai bine. O nemulţumire de principiu faţă de orice ai avea nu promite nimic sau chiar mai rău.
James B. Duke nu se gândea neapărat atât de departe la micii cultivatori încât să-i dispreţuiască. Trustul Duke a exercitat o opresiune care a fost de natură pur economică, ce implica o indiferenţă mecanică, indiferenţa unei maşini de zdrobit pentru lucrurile pe care le zdrobeşte. Mai precis spus, nu a fost o opresiune politică. Nu a intenţionat să-şi persecute victimele. A urmat pur şi simplu scopul său unic de realizare a celui mai mare profit posibil şi a ignorat „efectele secundare”. În faţa acestui scop, orice mic fermier este doar unul (şi unul osândit deja) din marea mulţime a celorlalţi fermieri a cărui muncă poate fi rapid transformată într-o mare mulţime de dolari.
Industrialismul corporat a avut tendinţa de a fi indiferent faţă de sursele sale, şi cum puterea sa tehnologică şi financiară a crescut, industrialismul corporat a devenit tot mai indiferent faţă de aceste surse înţelese în sensul formulat de Aldo Leopold când s-a referit la „comunitatea pământului” [„land-community”]: pământul, toate elementele şi „resursele” lui şi toţi membrii lui, fiinţele omeneşti şi neomeneşti, inclusiv oamenii care, de bine sau de rău, lucrează pământul.[3] Industriaşii precum şi economiştii industriali au presupus, cu permisiunea noastră, că pământul şi oamenii pot fi divorţaţi fără daune. Dacă fermierii dau de greu din cauza costurilor mari şi a preţurilor mici, atunci ei trebuie fie să stoarcă mai mult din pământ şi să se îngrijească mai puţin de el, fie să vândă totul şi să se mute la oraş, treabă despre care se presupune că nu implică nici un cost ecologic sau economic ori social. Iar dacă există asemenea costuri ele sunt evaluate drept „preţul progresului” sau „distrugere creativă”.
Dar folosirea abuzivă a pământului nu poate însenina viitorul omului. Nu există de fapt nici o diferenţă între soarta pământului şi soarta oamenilor. Când unul este abuzat, celălalt suferă. Sancţiunile pot sosi curând în cazul fermierului care distruge vegetaţia perenă de pe un teren în pantă. Ele vor sosi mai devreme sau mai târziu în cazul unei civilizaţii distrugătoare de pământ precum cea a noastră.
În felul acesta mi s-a părut că e mai puţin vorba de o alegere cât de o necesitate să mă împotrivesc întreprinderii profitorului cu standardele lui false şi cu parţiala lui evaluare şi să îmbrăţişez cauza economiilor stabile, restauratoare şi adaptate local ale fermelor, ranchurilor, magazinelor şi meşteşugurilor ale căror dimensiuni sunt de regulă de mărimea unei familii. Oricât de naiv ar suna acum, în contextul credinţei noastre actuale în ştiinţă, finanţe şi tehnologie – credinţă împărtăşită deopotrivă de „conservatori” şi de „liberali” – această cauză are totuşi o sursă autentică în speranţa statornicului de a sălăşlui într-un oarecare loc de mică întindere, un loc ales de el pe care să-l preţuiască şi din care să trăiască – ceea ce reprezintă desigur viziunea agrariană despre care a vorbit Thomas Jefferson, o temă umană respectată uneori doar în mod minor şi chiar fugitiv dar totuşi neîntrerupt din timpurile străvechi şi până acum. Devotamentul faţă de această cauză nu reprezintă însă o concluzie, ci începutul gândirii.
*
Chestiunea care trebuie să ne preocupe în primul rând este destul de recenta lepădare de străvechea noastră înţelegere şi acceptare a limitelor omeneşti. Pentru o bucată lungă de timp am ştiut că nu eram şi nu puteam fi niciodată „precum zeii”. Ştiam, sau am păstrat capacitatea de a învăţa că inteligenţa noastră ne putea băga în nişte încurcături din care ea nu putea să ne scoată. Eram destul de inteligenţi pentru a şti că inteligenţa noastră este la fel ca lumea noastră: limitată. Păream să cunoaştem şi să ne temem de posibilitatea unei pierderi ireparabile. Dar apucându-ne de ştiinţă şi inginerie şi continuând, prin copiere, cu celelalte discipline, am ajuns la credinţa că oamenii sunt sau vor fi în scurt timp destul de inteligenţi pentru a-şi depăşi toate limitele şi a împiedica [forestall] sau corecta toate rezultatele eronate provocate de greşita întrebuinţare a inteligenţei. Pe această credinţă se sprijină credinţa ulterioară în posibilitatea de a avea „creştere economică” fără limită.
Economia în sensul ei original – şi care-i este propriu, cred – se referă la conducerea unei gospodării. Prin extensie, economia se referă la gospodărirea tuturor bunurilor care ne asigură viaţa. O economie autentică, dacă am avut una, definea şi realiza, prin noţiunile de cumpătare şi ataşament, legăturile noastre cu natura şi cele dintre noi. Sistemul nostru industrial de astăzi realizează aceste legături, însă prin jaf şi indiferenţă. Cei mai mulţi economişti văd acest aranjament drept „economie”. Rubricile şi articolele lor nu menţionează aproape niciodată comunităţile pământului şi economiile bazate pe utilizarea pământului [land-use economies]. Ei nu întreabă niciodată, afectaţi de profesionala lor uitare, de ce dorim să producem un rău ecologic şi cultural permanent „pentru a consolida economia?”
În eseul său „Notes on Liberty and Property”, Allen Tate ne-a oferit o anatomie indispensabilă a problemei noastre. Eseul său începe prin a echivala nu libertatea şi proprietatea, ci libertatea şi controlul omului asupra proprietăţii sale. După care Tate face distincţia esenţială dintre dreptul de proprietate, care este doar juridic, şi ceea ce el numeşte „posesiunea efectivă”. Dacă o proprietate, să spunem o mică fermă, are un singur proprietar, atunci acel proprietar are un control efectiv şi garantat, chiar dacă limitat, asupra proprietăţii sale atât timp cât îşi poate permite să o deţină şi este liber să o vândă ori să se folosească de ea şi (aş preciza), e liber să se folosească de ea cu mai puţină sau mai multă pricepere. Este de asemenea limpede că posesiunea efectivă a unei mici proprietăţi este personală şi, prin urmare, poate fi sau e posibil să fie intimă, familială şi afectuoasă. Dacă, dimpotrivă, o persoană deţine o proprietate mică de acţiuni într-o mare corporaţie, atunci acea persoană a predat controlul asupra proprietăţii către acţionarii mai mari. Greşeala drastică făcută de poporul nostru, potrivit lui Tate, iar eu sunt de aceeaşi părere, a fost de a fi convins „că există un singur fel de proprietate – proprietatea în sine, fie că este o fermă treizeci de acri din Kentucky sau un certificat de acţiuni la United States Steel Corporation.” . Prin intermediul acestei confuzii, a spus Tate, „posesiunea de mici dimensiuni […] a fost pusă în dificultate de posesiunea mare, dispersată, de corporaţia uriaşă.”[4] (Este necesar să adăugăm la acest argument faptul suplimentar că până acum, datorită în mare parte influenţei corporate, proprietatea asupra pământului implică dreptul de distrugere a comunităţii pământului aşa cum se întâmplă în mineritul de suprafaţă şi să impună, ca o consecinţă, riscul inundaţiilor, al poluării apelor şi al intoxicării comunităţilor din aval.)
Eseul lui Tate a fost scris pentru antologia Who Owns America? a cărei publicare a fost cu totul lipsită de efect. Împreună cu alte scrieri agrariene care au precedat-o şi au urmat-o de atunci, antologia şi-a ocupat locul spre marginea îndepărtată a dialogului naţional, respinsă ca anacronică, retrogradă, nostalgică sau (pentru a folosi termenul de sfidare propriu lui Tate), reacţionară în faţa presupusei dominaţii „inevitabile” a industrialismului corporat. Who Owns America? a fost publicată în anul Depresiunii din 1936. Este cel puţin ironic că discuţia despre „proprietatea efectivă” a putut fi lesne înăbuşită într-un moment în care mulţi oameni din mediul rural care migraseră spre oraşele industriale reveneau la fermele lor de baştină pentru a supravieţui.
În 1936, atunci când pentru minţile dominatoare o fermă de treizeci de acri din Kentucky începea să fie o glumă, eseul lui Tate părea în mod firesc irelevant. La acel moment, în ciuda Depresiunii, credinţa în standardele şi mecanismele progresului industrial era aproape universală şi nu putea fi zdruncinată.
*
Dar acum, trei sferturi de secol mai târziu, nu mai vorbim despre alternativele teoretice la conducerea corporată. Vorbim cu o urgenţă practică despre o necesitate evidentă. Acum, cele două obiective majore ale industrialismului – înlocuirea oamenilor de tehnologie şi concentrarea bogăţiei în mâinile unei mici plutocraţii – par aproape de îndeplinire. În acelaşi timp, eşecurile industrialismului au devenit prea mari şi prea periculoase pentru a le nega. Industrialismul corporat însuşi a denunţat falsitatea ideii despre inevitabilitatea lui sau despre faptul că ar fi acordat vreodată prioritate binelui comun. Nu a reuşit să susţină sănătatea şi stabilitatea societăţii umane. Printre semnele lui caracteristice se numără comunităţi distruse, vecinătăţi, familii, mici întreprinderi şi mici ferme ruinate. A eşuat la fel de vizibil şi într-un mod mai periculos în conservarea bogăţiei şi sănătăţii naturii. Nici o încercare de a jongla cu capitalismul pentru a-l regla şi umaniza, nici o retorică fără noimă despre virtuţile capitalismului sau socialismului, nici toate miliardele sau trilioanele cheltuite pentru „apărarea” „visului american” nu pot ascunde acest eşec pentru multă vreme. Dovezile lui sunt pretutindeni: în solurile erodate, deşertificate sau degradate; în ecosistemele rănite sau distruse; în dispariţia speciilor; în peisaje întregi desfigurate, sfârtecate, inundate sau aruncate în aer; în poluarea întregii atmosfere şi a ciclului apei; în „zonele moarte” din apele de coastă; în mistuirea necugetată a combustibililor fosili şi a apelor fosile, a mineralelor şi minereurilor de extracţie; în înlocuirea sănătăţii şi frumuseţii naturale cu urâţenia nemiloasă şi dezgustătoare. Poate că cel mai mare succes al industrialismului corporat stă în creşterea uimitoare a forţei distructive a războiului şi, astfel, a profitabilităţii lui.
În afară de asta, în 1936 doar o mână de oameni se gândeau la sustenabilitate. Acum este normal ca mulţi dintre noi să se gândească la ea. Problema sustenabilităţii este destul de simplu de formulat. Ea cere ca ciclul de fertilitate al naşterii, creşterii, maturităţii, morţii şi descompunerii – a ceea ce Albert Howard numea „Roata vieţii” – să se rotească neîncetat în loc, astfel încât legea reîntoarcerii să fie păstrată şi nimic să nu se irosească. Pentru ca acest lucru să se întâmple în activitatea oamenilor de gospodărire [stewardship], trebuie să existe un ciclu cultural, aflat în armonie cu ciclul de fertilitate, care la rândul lui se roteşte neîncetat în loc. Ciclul cultural este o conversaţie fără sfârşit între bătrâni şi tineri, care asigură supravieţuirea memoriei locale; câtă vreme rămâne locală, această memorie are cea mai mare urgenţă şi valoare practică. Aceasta este ce se înţelege, şi e tot ce se înţelege prin „sustenabilitate”. Ciclul fertilităţii se roteşte prin legea naturii. Ciclul cultural se roteşte prin ataşament.
*
Pentru faptul că trăim acum într-o economie care nu este sustenabilă nu sunt vinovaţi doar câţiva traficanţi de putere şi echipamente grele. Cu toţii suntem implicaţi. Noi toţi, în cursul vieţii noastre economice de zi cu zi, consimţim la ea, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu ea. Acest lucru se-ntâmplă deoarece legătura noastră cu sursele noastre economice legate de pământ, şi anume comunităţile pământului şi economiile bazate pe utilizarea pământului este tot mai abstractă şi tot mai puţin conştientă. În regiunea mea şi din câte îmi amintesc, de exemplu, viaţa omenească a devenit un fapt mai puţin legat de ordinea naturală [creaturely] şi mai mult unul planificat [engineered], mai puţin familiar şi mai îndepărtat de ţinuturile, plăcerile şi asocierile locale. Cunoaşterea noastră, pe scurt, a devenit tot mai statistică.
Cunoaşterea statistică era rară mai demult. Era o proprietate a minţilor marilor cârmuitori, cuceritori şi generali, oameni care reuşeau sau eşuau prin manipularea marilor cantităţi care le rămânea, lor, neimaginate pentru că erau de neimaginat: simple cantităţi estimative de pământ, bogăţie, oameni, soldaţi şi muncitori. Acesta este un tip de cunoaştere pe care acum îl numim „date”, „detalii” sau „informaţii”. Sau o numim „cunoaştere obiectivă”, pretins nealterată de ataşamentul personal dar totuşi disponibilă pentru exploatarea industrială şi comercială. Prin intermediul unei asemenea cunoaşteri o categorie asumă dominaţia asupra părţilor sau membrilor ei. O dată cu venirea industrialismului, marii industriaşi, aidoma regilor şi cuceritorilor, devin exploatatori ai cunoaşterii statistice. Iar în cele din urmă, pentru a putea participa şi supravieţui în sistemul lor, aproape toţi dintre noi a trebuit să fim de acord cu înlocuirea cunoaşterii personale de cunoaşterea statistică. Practic cu toţii împărtăşim acum cu cei mai puternici industriaşi îndepărtarea lor de experienţa reală a lumii reale. Ca şi ei, vom participa la o economie absentă, ceea ce ne face efectiv absenţi până şi faţă de căminele noastre. Chiar dacă mulţi dintre noi avem o avere modestă şi probabil nici un pic de putere, noi, consumatorii-cetăţeni, ne asemănăm mai mult cu James B. Duke decât cu bunicul meu. Prin împuternicirile economice semnate în mod nechibzuit, prin consumul nesocotit de bunuri cumpărate în mod credul, acum am ajuns cu toţii nişte profitori [boomers].
*
Blocajul de imaginaţie care a separat monopolul Duke de fermieri precum bunicul meu pare acum ceva de la sine înţeles. James B. Duke controla de la distanţă economiile a mii de ferme familiale. O sută de ani mai târziu „controlul la distanţă” este un fapt indiscutabil, împlinirea unui ideal tehnologic; avem şi divertisment la distanţă şi război la distanţă. Cunoaşterea statistică este distantă şi ne izolează în îndepărtarea noastră. Este esenţa însăşi a vieţii lipsite de imaginaţie. Cum s-ar spune, putem „cunoaşte” sume statistice, dar nu ni le putem imagina.
Imaginaţia este cea prin care cunoaşterea este „purtată până la inimă” (pentru a împrumuta din nou de la Allen Tate).[5] Facultăţile minţii – raţiunea, memoria, simţirea, intuiţia, imaginaţia şi celelalte – nu sunt separate între ele. Cu toate că unele ar putea fi preferate şi altele ignorate, nici una nu funcţionează singură. Însă mintea omenească, chiar şi atunci când e în deplinătatea puterilor ei, chiar şi în cazurile unor înzestrări excepţionale, este iremediabil limitată. Atunci când încercăm să folosim cele câteva facultăţi ale minţii în mod separat sau când încercăm să le specializăm, ele devin încă şi mai limitate.
Ideea e că nouă oamenilor nu prea ar trebui să ni se încredinţeze ceea ce numesc cunoaştere statistică; cu cât sunt mai mari cantităţile statistice, cu atât mai puţin ar trebui să ne fie încredinţate. Nu învăţăm multe de la numerele mari. Nu le înţelegem destul de bine şi nu suntem cine ştie ce afectaţi de ele. Realitatea cu care inteligenţa umană se descurcă în mod responsabil este mult mai apropiată ca dimensiune de mica comunitate rurală sau de micul cartier din oraş decât de „glob”.
Atunci când oamenii reuşesc să câştige pe scară largă, reuşesc pentru ei înşişi. Atunci când pierd, ei pierd pentru mulţi alţii, uneori pentru noi toţi. O mare nereuşită este mai gravă decât una mică, ceea ce sună ca o axiomă, dar câţi suntem de acord? Simţul măsurii în orice întreprindere omenească este capital, dar noi îl ignorăm. Acum ne punem vieţile în joc pentru cantităţi care depăşesc cu mult toate puterile noastre de înţelegere. Credem că ne-am construit o putere de înţelegere, poate nelimitată, în computere si alte maşinării, dar mintea noastră rămâne la fel de limitată ca întotdeauna. Încrederea noastră că maşinile pot manipula în scop omenesc cantităţi care sunt de neînţeles şi de neimaginat pentru oameni este un lucru de o ciudăţenie incorigibilă.
Întrucât există doar o limită în cadrul căreia posesiunea proprietăţii este eficace, tot astfel există doar o limită în cadrul căreia mintea omenească este eficace şi măcar posibil binefăcătoare. Trebuie să presupunem că limita variază într-o măsură oarecare, deşi nu foarte mult, în funcţie de înzestrările fiecăruia. Dincolo de această limită mintea îşi pierde deplinătatea iar facultăţile ei încep să fie întrebuinţate separat sau fragmentat în funcţie de specialităţile sau profesiile pentru care a fost instruită.
*
Citindu-l pe istoricul John Lukacs, am învăţat cel mai mult din convingerea sa că nu există cunoaştere pur şi simplu, ci cunoaştere umană; urmează că suntem în mod inevitabil centrali pentru propria noastră conştiinţă, iar aceasta este „o declaraţie nu de aroganţă, ci de umilinţă. Este încă o nouă recunoaştere a limitărilor inevitabile ale omenirii.”[6] Suntem astfel izolaţi în interiorul hotarelor noastre specific umane, pe care cu siguranţă nu le putem transcende ori sfărâma cu ajutorul unor dispozitive tehnologice.
Dar, aşa cum înţeleg eu această dilemă, nu suntem complet izolaţi. Deşi nu ne putem sustrage limitelor noastre prin propriile puteri, suntem expuşi îndreptării, ca să spunem aşa, din afară. Nu mă pot aştepta ca toată lumea să creadă, asemenea mie (cu prudenţa de rigoare), că inspiraţia poate veni din exterior. Dar inspiraţia nu este singura modalitate prin care împrejmuirea omenească poate fi străpunsă. Natura poate năvăli peste noi, uneori spre încântarea noastră, alteori spre groaza noastră.
Aşa cum mulţi vânători, fermieri, ecologişti şi poeţi au înţeles, Natura (şi aici trebuie să-i scriem numele cu majusculă) este mama nepărtinitoare a tuturor creaturilor, imprevizibilă, niciodată în întregime revelată, nici mama mea şi nici mama ta dar cu toate acestea mama noastră. Dacă ascultăm de ea şi o respectăm, ne învaţă de bine. După cum Albert Howard, Wes Jackson şi alţii au înţeles cu fineţe, natura poate să ne dea modelele şi standardele potrivite pentru agricultură. Dacă o ignorăm sau o înjosim, ea îşi impune voinţa prin pedeapsă. Natura încearcă în permanenţă să ne spună că nu suntem atât de superiori sau de independenţi sau de singuri sau de autonomi cum am putea crede. Natura ne spune cu vocea lui Edmund Spenser că dintre toate creaturile ea este „maica neîmpărţită,/ Care-l aduce pe fiecare lângă fiecare, ca frate lângă frate.”[7] Aproape trei secole şi jumătate mai târziu, o auzim rostind aproape acelaşi lucru cu vocea lui Aldo Leopold: „Pe scurt, o etică a pământului transformă rolul lui Homo sapiens din cel de cuceritor al comunităţii pământului la cel de simplu membru şi cetăţean al ei.”[8]
Noi nu putem şti adevărul întreg, care aparţine numai lui Dumnezeu, dar cu toate acestea sarcina noastră este de a căuta să ştim ce este adevărat. Iar dacă greşim atât de grav împotriva a ceea ce ştim că este adevărat, ca atunci când eşuăm lamentabil să ne purtăm în mod afectuos şi responsabil cu pământul nostru şi cu vecinii noştri, adevărul va răspunde prin urâţenie, sărăcie şi boală. Drama acestei perspective ţine de înţelegerea faptului că suntem limitaţi şi totodată infinit responsabili pentru ceea ce ştim şi facem.
*
Discrepanţa dintre ceea ce omul modern presupune să ştie şi ceea ce îşi poate imagina – ţinând cont de fundalul de mândrie şi auto-măgulire – este amuzantă şi chiar distractivă. Ea devine mai serioasă pe măsură ce pune probleme de responsabilitate. Discrepanţa devine teribil de serioasă atunci când începem să ne interesăm despre măsurile statistice ale distructivităţii industriale.
Să afli despre o mie de morţi ucişi într-un război este un lucru teribil, iar noi „ştim” că aşa este. Tragedia se întipăreşte în inimile noastre, dar ea nu este ceva mai teribil decât o singură moarte închipuită în detaliu. Greutăţile economice ale unei singure familii de fermieri, în cazul în care e vorba despre vecinii noştri, ne afectează mult mai dureros decât pagini întregi de statistici despre declinul populaţiei de fermieri. Pot fi copleşit de durere şi de un fel de compasiune la vederea unei singure râpe (şi de ruşine dacă am provocat-o eu), însă, oricât aş fi de conservatorist, nu sunt nici pe departe la fel de necăjit la vestea despre tonele de sediment de pământ cărate de fluviul Mississippi. Wallace Stevens a zis că „Imaginaţia raportată la întreaga lume este neînsemnată în comparaţie cu imaginaţia dedicată unui detaliu”[9] – o afirmaţie care pare pătrunsă de forţa adevărului.
Este îngrozitor că putem citi în cotidiane, fără să ne întrerupem micul dejun, relatări numerice despre moarte şi nimicire care ar trebui să ne frângă inimile sau să ne bage în sperieţi. Faptul acesta ne pune înaintea unei chestiuni practice: Putem noi – şi, dacă putem, cum putem – să facem actuale în minţile noastre lucrurile uneori urgente despre care spunem că le cunoaştem? E vorba despre ceva ce sigur că nu poate fi realizat prin intermediul unei descoperiri tehnologice, şi nici printr-un gând măreţ. Poate că nu poate fi realizat nicidecum.
*
O altă limită omenească insuficient de elastică constă în capacitatea noastră de a suporta schimbarea sau de a ne adapta la ea. Schimbarea este desigur o constantă a vieţii pământeşti. Nu poţi păşi de două ori în exact acelaşi râu, şi nici nu poţi trăi două momente succesive în exact acelaşi loc. Şi întotdeauna în istoria omenirii au existat modificări bruşte păgubitoare sau catastrofale. Dar, cu fanfara lor neobosită, cu preţul unei dezordini ecologice şi sociale aproape de nedescris pe de o parte şi cu acumularea aproape incalculabilă de bogăţie şi putere pe de alta, industriaşii au înlocuit ceea ce ei numesc destul de corect „revoluţie” cu procesele mai lente şi mai binevoitoare de adaptare sau evoluţie. În doar aproximativ două secole am avut o succesiune continuă şi în permanentă accelerare de revoluţii industriale în industria prelucrătoare, transport, război, agricultură, educaţie, divertisment, gospodărire şi viaţă de familie, sănătate, precum şi în aşa-numitele comunicaţii.
Probabil că tot ceea ce poate fi spus în favoarea tuturor acestor lucruri a fost spus, şi este adevărat că aceste revoluţii au adus o oarecare creştere în avantaje şi confort precum şi un fel de atenuare a suferinţelor. Este de asemenea adevărat că industrializarea tuturor aspectelor a adus nişte dezavantaje şi produce deficite care nu au fost lămurite în mod adecvat. Toate aceste schimbări s-au bazat pe tehnologii industriale, procese şi produse care au depins de combustibilii fosili, producerea şi consumul cărora au fost, şi sunt încă, neînchipuit de dăunătoare pentru pământ, apă, aer, plante, animale şi oameni. Iar ciclul de uzură şi inovare, forţat de capriciile modei, a dat economiei corporative o cotă de control a veniturilor tuturor.
Preţul industrializării a fost plătit şi printr-o condiţie socială pe care apologeţii o numesc „mobilitate”, sugerându-se că aceasta a „aspirat” dintotdeauna către un „standard ridicat de viaţă”, dar care de fapt a însemnat o tot mai gravă dislocare a poporului nostru şi exterminarea sau nimicirea aproape totală a structurilor comunale tradiţionale şi necesare.
Nici pentru această situaţie nu există o soluţie tehnologică sau la scară mare. Poate că, aşa cum consideră apologeţii industrialismului, oamenii care sunt cei mai preocupaţi să se conformeze ultimelor noutăţi pot trăi cu uşurinţă fără ateliere şi magazine locale, fără jurnalism local, fără un ziar local, un oficiu poştal local, lucruri despre care se presupune că au fost înlocuite de tehnologii. Dar ce tehnologie poate înlocui intimitatea personală sau coeziunea unei familii sau comunităţi? Ce tehnologie poate repara stricăciunile secundare produse de un ritm inuman de schimbare tehnologică?
Pierderile şi distrugerile proprii economiei noastre actuale nu pot fi oprite, şi cu atât mai puţin refăcute, prin însăilările „liberale” sau „conservatoare” ale industrialismului corporat, pentru care nu contează vechile imperative de îngrijire [good care], gospodărire, şi cumpătare. Posibilitatea unei corectări veritabile vine, cred eu, din două cauze evidente deja. Prima ţine de împuţinarea resurselor şi de alte probleme grave provocate de abuzurile industriale asupra comunităţii pământului [land-community]. Până acum bunurile naturii au fost luate de la sine şi, mai ales în America, considerate a fi nelimitate, dar reducerea lor, mai devreme sau mai târziu de neignorat, va impune schimbarea.
O cauză pozitivă, dar încă insuficient remarcată de înalţii oficiali şi mass-media, este de acum bine-stabilitul efort de a construi sau reconstrui economiile locale, începând cu economiile hranei. Acest efort de a conecta oraşele cu peisajele rurale înconjurătoare are avantajul de a fi deopotrivă atrăgător şi necesar. El se întemeiază tocmai pe recunoaşterea limitelor umane şi pe necesitatea perspectivei la scară umană. Scopul acesteia, în măsura în care este posibil, este de a aduce producători şi consumatori, cauze şi efecte, înapoi în hotarele vecinătăţii, adică în raza efectivă a imaginaţiei, simpatiei, ataşamentului şi a oricărui alt lucru pe care îl implică vecinătatea. O economie cu adevărat locală şi de întrajutorare [neighborly] oferă localităţilor un grad de siguranţă pe care nu-l pot obţine de la o economie naţională sau globală controlată de oameni care, din principiu, nu au nici un angajament local.
*
În această epocă atât de dislocată şi de tulburată de creşterile tehnologice de putere, oamenii care se abat dincolo de limitele competenţei cugetelor lor nu găsesc de regulă nici o îndrumare afară de presupusa autoritate a preţului de piaţă. „Piaţa” asumă astfel statutul realităţii ultime. Însă valoarea de piaţă este o iluzie, după cum o demonstrează frecventele ei modificări; este determinată doar de capacitatea şi voinţa cumpărătorului de a plăti.
Până acum imensa noastră distructivitate a arătat limpede că valoarea reală a unor lucruri depăşeşte capacitatea umană de a calcula sau măsura, şi prin urmare trebuie considerată absolută. Pentru distrugerea acestor lucruri nu există niciodată, în nici un caz, nici o justificare. Valoarea lor absolută este recunoscută de nevoia vitală a celor care nu le posedă precum şi de ataşament. Pământul, pentru cei care nu au şi sunt astfel lipsiţi de mijloacele de viaţă, este valoros în mod absolut. Sănătatea ecologică, într-un ţinut pe cale să piară din cauza abuzurilor, nu merită să se facă „ceva”; ea merită totul. Iar pământul abuzat nemilos scade în valoare pentru proprietarii lui şi pentru succesorii acestora, indiferent de preţul lui de piaţă.
Dar noi nu trebuie să aşteptăm, aşa cum facem acum, să fim învăţaţi despre valoarea absolută a pământului şi despre sănătatea pământului prin foamete şi molimă. Ataşamentul ne poate învăţa, şi încă destul de grabnic, dacă îi acordăm locul potrivit. Ca să reuşim trebuie să ne uităm la statornici [stickers], oameni care „iubesc viaţa pe care o au şi locul în care au ajuns să trăiască.”
Până acum toţi oamenii atenţi au început să simtă că am ajuns în poziţia de a fi învăţaţi prin dezastru ecologic şi nevoie vitală. De fapt, ne-am expus primejdiei în primul rând atunci când am renunţat să mai vedem în ataşament o motivaţie onorabilă şi necesară. Decizia noastră de la mijlocul secolului trecut de reducere a populaţiei de fermieri, eliminând aparenţii „ineficienţi” mici fermieri, a fost posibilă prin minimalizarea ataşamentului. În consecinţă, în momentul de faţă de-abia dacă avem destui fermieri cât să menţinem pământul în producţie cu ajutorul unei tehnologii industriale tot mai scumpe şi la nişte costuri ecologice şi sociale tot mai mari. Departe de a fi simpli cetăţeni şi membri ai comunităţii pământului, după cum le-o dorea Aldo Leopold, e mult mai probabil că fermierii nu sunt acum altceva decât exploatatori ai pământului.
Eu nu ezit să spun că deteriorarea sau distrugerea comunităţii pământului [land-community] este greşită din punct de vedere moral, aşa cum nici Leopold nu a ezitat să o spună atunci când lucra la eseul său „The Land Ethic” în 1947. Dar nu cred, şi mă gândesc că nici Leopold nu credea că moralitatea, chiar şi moralitatea religioasă, este o motivaţie corespunzătoare pentru grija [good care] faţă de comunitatea pământului. Cel dintâi motiv pentru grija bună şi pentru buna întrebuinţare rămâne în permanenţă ataşamentul, fiindcă ataşamentul ne angajează total. În această privinţă Leopold însuşi a dat exemplul. În 1935 el a cumpărat o fermă părăginită din Wisconsin şi, împreună cu familia sa, a început restaurarea ei. A face acest lucru era un lucru drept din punct de vedere moral, bineînţeles, însă raţiunea gestului o constituia ataşamentul. Leopold era un ecologist. El a simţit, putem fi siguri, o tristeţe avizată pentru locul cufundat în ruină. Şi l-a imaginat aşa cum fusese, aşa cum era şi aşa cum ar putea fi. Un ataşament profund şi plin de încântare radiază din fiecare frază scrisă de el despre acel loc.
Fără acest ataşament avizat, practic şi practicat, naţiunea şi economia ei vor cuceri şi distruge această ţară.
*
Pe când reflectam la importanţa ataşamentului şi la importanţa lui tot mai mare în lumea noastră de azi, am fost călăuzit cel mai precis de romanul lui E. M. Forster, Howards End, publicat în 1910. La acea dată, Forster era conştient de implicaţiile „degradării rurale”,[10] iar în acest roman a vorbit, cu o anume îndreptăţire, despre teama sa că „literatura viitorului apropiat va ignora probabil lumea de la ţară şi va căuta inspiraţie la oraş […] iar cei care sunt ataşaţi cu sinceritate de pământ [earth] pot aştepta multă vreme până când pendulul va reveni la el.”[11] Henry Wilcox, „omul de afaceri sadea” al romanului, exprimă justificarea tradiţională care a străbătut birourile americane şi facultăţile de agricultură aproape fără nici o obiecţie timp de cel puţin şaizeci de ani: „zilele fermelor mici s-au dus.”[12]
În Howards End, Forster a văzut sosirea dominaţiei maşinii şi a gândirii mecanice şi consecinţele acesteia: dezrădăcinarea şi agitaţia populaţiilor, urâţenia. El a văzut o urâţenie industrială, „o rugină roşie,”[13] care se furişa deja dinspre oraşe către mediul rural. El pare că ar fi înţeles deja şi că această urâţenie era rezultatul retragerii ataşamentului faţă de locuri. Pentru a avea clădiri frumoase, de pildă, trebuie bineînţeles ca oamenii să dorească ca ele să fie frumoase şi să ştie cum să le facă frumoase, dar în mod evident ei trebuie să iubească şi locurile în care clădirile urmează să fie construite. Pentru o lungă perioadă de timp, la oraş şi la ţară, arhitectura a neglijat natura şi influenţa locurilor. Clădiri aflate în locuri diferite au devenit înlocuibile între ele asemenea automobilelor. Periferiile oraşelor sunt practic identice şi de o urâţenie la fel de deprimantă precum cea a deşerturilor de porumb-şi-fasole ale agriculturii industriale.
Ceea ce Forster nu a putut prevedea în 1910 au fost dimensiunile urâţeniei ce avea să vină. Noi nu am înţeles nici acum cât de greşită a fost presupunerea predominantă că oraşele ar putea fi ameliorate prin jefuirea mediului rural. Însă viaţa urbană şi cea rurală au dovedit de-acum că sunt interdependente. Aşa cum mediul rural a devenit mai toxic, mai erodat, mai degradat din punct de vedere ecologic şi mai deşertificat, oraşele au devenit tot mai urâte, mai puţin sustenabile şi mai puţin locuibile.
*
Dezbaterea din Howards End îşi are începutul într-un manifest împotriva materialismului:
„Este viciul unei minţi vulgare să fie emoţionată de ceea ce este foarte mare, crezând că o mie de kilometri pătraţi sunt de o mie de ori mai frumoşi decât unul singur… Aceasta nu înseamnă imaginaţie. De fapt, e ceea ce o ucide. … Universităţile voastre? Ei, da, dispuneţi de oameni învăţaţi care adună... fapte, şi fapte, şi imperii de fapte. Dar care dintre ei va reaprinde lumina dinăuntru?”[14]
„Lumina dinăuntru”, cred eu, înseamnă ataşament, ataşament ca motivaţie şi călăuză. Cunoaşterea fără ataşament ne face să rătăcim de fiecare dată. Ataşamentul conduce, prin intermediul bunei lucrări, la speranţa autentică. Cunoaşterea factuală, în care părem că ne punem într-o măsură tot mai mare speranţa, conduce doar la speranţa descoperirii, ce poate fi prelungită la nesfârşit, a unui fapt suprem sau a celei mai mici particule care în sfârşit va explica totul.
Scena culminantă din romanul lui Forster stă în confruntarea dintre eroina romanului, Margaret Schlegel, şi soţul ei, Henry Wilcox, autocaracterizat drept „omul de afaceri sadea”. Problema este legată de hotărârea lui Henry de a trata, după cum consideră el, „cu realism” o situaţie care solicită imaginaţie, ataşament iar apoi iertare. Margaret simte la începutul confruntării lor că „luptă pentru femei împotriva bărbaţilor.”[15] Dar ea nu este o feministă în sensul popular sau politic. Ceea ce respinge din toate puterile ei este rigiditatea minţii şi inimii lui Henry care este „realistă” doar pentru că este convenabilă şi pentru că sustrage din realitate viaţa imaginaţiei şi ataşamentului, a sufletelor vii. Ea se împotriveşte refuzului său de a vedea caracterul practic al vieţii sufletului.
Premiza lui Margaret, aşa cum i-o adresează lui Henry, este punctul de cumpănă al cărţi: „Totul ţine de ataşament acum… Ataşament. Nu vezi?”[16]
Într-o cuvântare ţinută în 2006, „Revitalizing Rural Communities,” Frederick Kirschenmann a citat-o pe prietena sa Constance Falk, economistă: „Apare o viziune nouă ce demonstrează felul în care putem rezolva problemele şi totodată crea o lume mai bună, şi totul se bazează pe colaborare, iubire, respect, frumuseţe şi onestitate.”[17]
La aproape un secol distanţă, aceste două femei pledează pentru integralitatea omului împotriva fragmentării, dezordinii şi îndurerării. Filozoful şi geometrul englez Keith Critchlow proiectează propria sa înţelegere asupra aceleiaşi probleme: „Prin deprinderile ei analitice de raţionalizare mintea omenească separă, dar inima omenească aduce lucrurile împreună pentru că le iubeşte…”[18]
*
Marea încurajare a romanului lui Forster e oferită de statornicia limbajului său. În primul rând este un limbaj nestingherit de mister, de lucrurile nevăzute. Dar preocuparea constantă a lui Forster este pentru locurile care pot hrăni sufletul: case, gospodării, locuri pământeşti unde vieţile pot fi făurite şi iubite. În apărarea unor asemenea locaşuri el întrebuinţează, fără ironie sau justificare, vocabularul pe care m-am bizuit în acest discurs: adevăr, natură, imaginaţie, ataşament, iubire, speranţă, frumuseţe, bucurie. Acele cuvinte sunt greu de ţinut nemişcate în cadrul unor definiţii; ele fac dicţionarul să zumzăie ca un stup. Dar în astfel de cuvinte, în rezonanţa lor de-a lungul istoriilor lor şi a asocierilor dintre ele, descoperim umanitatea noastră indispensabilă, fără de care suntem pierduţi şi expuşi pericolului.
Nu e nici o îndoială că vor exista întotdeauna oameni care să dorească să facă orice este posibil din punct de vedere economic sau tehnologic, care se raportează la lume şi creaturile ei fără ataşament şi care, în consecinţă, le consideră exploatabile fără limită. Împotriva acestei lipse de măsură, în care prevedem fără îndoială nimicirea noastră, nu dispunem decât de străvechiul nostru efort de a ne defini ca oameni şi drept umani. Dar această venerabilă încercare, imperfectă şi interminabilă, cu toate splendidele ei realizări, a fost practic repudiată de noi prin repartizarea ei setului tot mai subordonat de discipline şcolare numit „arte şi ştiinţe umaniste” sau, pe scurt, „cultură”. Cultura, astfel izolată, este văzută fie ca o profesie academică fără perspective, fie ca o achiziţie îndeosebi inutilă, menită să fie afişată şi apreciată „pentru ea însăşi”. Această definiţie a culturii drept „cultură înaltă” în realitate o înjoseşte, aşa cum înjoseşte pretinsa cultură joasă pe care o exclude: de pildă, artele lucrării pământului, întreţinerii vieţii, vindecării, îngrijirii şi gospodăririi.
Nu-mi place să emit opinii categorice, şi în mod sigur nu în domeniul artelor. Chiar şi aşa, nu admit că „artele frumoase” în genere sunt inutile, fără necesitate sau chiar nepractice. Pot să mărturisesc că unele opere de artă, de calitate potrivit clasificării curente, m-au învăţat, susţinut şi mângâiat multă vreme în împotrivirea mea faţă de prăpădul industrial.
Aş insista însă că artele economice sunt perfectibile într-un mod tot atât de onorabil şi de autentic ca şi artele frumoase. Prin urmare propun ca economia să primească un loc egal printre arte şi discipline umaniste. Precizez că nu mă refer la ştiinţele economice, ci la economie, la întemeierea gospodăriei omeneşti pe pământ [earth]: artele de adaptare omenoasă a numeroaselor aşezări umane la numeroasele ecosisteme ale pământului [earth] şi vecinătăţi omeneşti. Aceasta este economia despre care economiştii cei mai vizibili şi mai influenţi nu vorbesc niciodată, economia care este principala vocaţie şi responsabilitate a fiecăruia dintre noi.
*
Bunicii mei au fost norocoşi. Au supravieţuit datoriilor şi au păstrat ferma – până la urmă, şi aproape prea târziu, cu ajutor de la tatăl meu, care îşi începuse practica judiciară în reşedinţa districtuală. Dar într-un secol şi mai mult cât s-a scurs de la acel greu an 1907, milioane de alţi oameni nu au fost la fel de norocoşi. Din cauza constrângerilor economice mai cu seamă, i-au dat drumul pământului şi pământul le-a dat drumul lor. Pentru aceşti oameni a început experienţa dislocării şi împrăştierii pe care încercăm să o înnobilăm numind-o „mobilitate”.
Chiar şi aşa, pământul şi oamenii au suferit împreună, aşa cum se va întâmpla mereu. Sub conducerea economiei industriale, pământul, ţara noastră, au fost jefuite pentru îmbogăţirea, probabil, a acelor oameni care au pretins dreptul de a stăpâni şi exploata pământul fără limită. Din comunitatea pământului mult s-a consumat, mult s-a risipit, aproape nimic nu a înflorit.
Dar acest lucru nu a fost ceva inevitabil. Nu e nevoie să trăim ca şi cum am fi singuri.
Note:
[1] Everyman’s Library, Alfred A. Knopf, New York, 1991, p. 355.
[2] Where the Bluebird Sings to the Lemonade Springs, Random House, New York, 1992, p. xxii şi 4.
[3] A Sand County Almanac, Oxford University Press, New York, 1966, p. 219–220.
[4] Who Owns America? Editat de Herbert Agar şi Allen Tate, ISI Books, Wilmington, DE, 1999, p. 109–114. (First published by Houghton Mifflin Company, Boston, 1936.)
[5] “Ode to the Confederate Dead,” Collected Poems, 1919–1976, Louisiana State University Press, Baton Rouge, 1989, p. 22.
[6] Last Rites, Yale University Press, New Haven and London, 2009, p. 31 şi 35.
[7] The Faerie Queene, VII, vii, strofa XIV.
[8] A Sand County Almanac, p. 219–220.
[9] Opus Posthumous, editat şi cu Introducere de Samuel French Morse, Alfred A. Knopf, New York, 1957, p. 176.
[10] Howards End, p. 15.
[11] Ibid., p. 112.
[12] Ibid., p. 214.
[13] Ibid., p. 355.
[14] Ibid., p. 30.
[15] Ibid., p. 303.
[16] Ibid., p. 304.
[17] In Cultivating an Ecological Conscience, Counterpoint, Berkeley, 2011, p. 329–330.
[18] The Hidden Geometry of Flowers, Floris Books, Edinburgh, 2011, p. 39.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici. Text preluat de la adresa: http://www.neh.gov/about/awards/jefferson-lecture/wendell-e-berry-lecture
Înregistrarea video a conferinţei la: http://www.neh.gov/news/2012-jefferson-lecture-wendell-berry )