Pagini

Oameni și Locuri

luni, 15 septembrie 2014

Festivitatea de închidere



Astăzi a început şcoala şi băiatul meu, la grupa pregătitoare. În timpul şi după încheierea festivităţii, m-am tot gândit la ce ar putea înţelege conducerea şcolii la care este el înscris prin „festivitate de deschidere a anului şcolar”. Mă uit în DEX şi văd că termenul „festivitate” este definit drept „serbare cu caracter solemn, de obicei pentru celebrarea unui eveniment important.” Caut „solemn”, şi descopăr că este definit drept ceva „important; grav, serios. Desăvârşit; intens, profund. Sfânt, sacru.
Ei bine, în dimineaţa asta, şcoala mi-a oferit exact opusul acestor atribute: melodia Imnului Naţional a fost difuzată în totala ignorare a celor prezenţi, luaţi şi pe nepregătite, mesajele şi muzica („Mulţi ani trăiască”) erau date la acel volum asurzitor cu care lumea manelelor încă nu a reuşit să mă obişnuiască, o buluceala universală determinată de faptul că majoritatea copiilor de la clasele pregătitoare îşi vedeau de-abia acum, pentru prima dată, şi şcoala, şi învăţătoarea (în ultimele două săptămâni am trecut pe la şcoală de două ori eu, şi soţia o dată, pentru a vedea dacă se afişase ceva; de la secretariat mi s-a spus că voi afla ce e de aflat în prima zi de şcoală sau la prima şedinţă cu părinţii), toate acestea nu erau deloc de natură să-i liniştească pe cei mai mici, şi aşa destul de speriaţi de noutatea evenimentului. Şcoala s-a purtat de parcă toată lumea ştia ce urmează, de parcă trecuserăm deja prin asta cu toţii. Singurul lucru care mi-a sunat familiar a fost avertismentul sever pronunţat cu tonul care amintea de instructorii de economie politică sau învăţământ politic de dinainte de ’90, prin care eram preveniţi că „şcoala va monitoriza atent purtarea uniformei de către toţi elevii”. O rezonanţă despre care credeam că părinţii mai tineri decât mine nu o vor cunoaşte niciodată. M-am înşelat.
Motivul pentru care îi spune „grupă pregătitoare” e, presupun, că cei care fac parte din ea au nevoie să fie pregătiţi. Dar poate că, de fapt, cei mici au primit astăzi cea mai importantă lecţie. Mai precis, au fost „pregătiţi”, cu duritate, pentru o lume care se împarte în două: între cei cu jeep, şi ceilalţi (am observat de altfel că părinţii mai dotaţi se simţeau confortabil în atmosfera care, pentru cei mai modeşti, ca mine, era insuportabilă). Copiii au fost duşi, preluaţi şi tranşaţi brutal şi mecanic, ca la abator, fără a avea măcar posibilitatea de a-şi lua rămas bun de la părinţi.
În cuvântul de întâmpinare, directoarea se lăuda cu activităţile extraşcolare în care se implică şcoala pe care o conduce alături de comitetele de părinţi. Cred că un binevenit exemplu de activitate extraşcolară ar fi fost o pregătire, oricât de sumară, a părinţilor şi copiilor din grupele pregătitoare pentru acest început de an şcolar. Dar tocmai aici este principala diferenţă dintre părinţi şi educatori, şi poate chiar dintre educatori şi „educatori”: în timp ce unii văd copii şi elevi, „educatorii” văd doar elevi.
Dar nu poţi educa un elev dacă nu ştii nimic despre copii. „Educatorii” însă nu vor să ştie ce-i aia copil, pentru că în felul acesta îl pot închide mai uşor. Unui copil nu-i poţi închide lesne speranţa, încrederea, entuziasmul, bucuria; trebuie să-l transformi mai întâi în „elev”. Aşa cum transformi şi evenimentul solemn, sfânt şi sacru în sacrilegiu, iar festivitatea de deschidere într-una de închidere.