În timpul recitării Crezului, în cursul pasajului
„a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”, privirea mi se fixă pe singura frunzuliţă
din curte care se încăpăţânase să reziste hărniciei de invidiat a celor care se
ocupă de curăţenia bisericii.
Era şi ea cumva în plus, scăpată asemenea gândului
care-mi ţinea liniştea la distanţă: care este sensul recitării titlurilor
Patriarhului BOR la repetatele lui pomeniri din cadrul Sfintei Liturghii („Preafericitul
Părinte Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”)?
Pentru ce a mai apare între aceste litanii îndemnul „toată grija cea lumească,
acum să o lepădăm”? De vreme ce toate aceste funcţii sunt administrative, şi
doar cea de episcop este propriu-zis sacramentală, nu corespund ele unor griji, ca să nu spun ambiţii, lumeşti?
Bineînţeles, nu am putut ignora caracterul lumesc
al propriei mele griji. Însă dincolo de neputinţele personale, grija mea există
şi este alimentată şi de faptul că din Biserică sunt scoase mai mult frunzele şi
mai puţin grija zilei de astăzi şi de mâine. Când şi acestea vor fi măturate cu
aceeaşi sârguinţă cu care sunt măturate frunzele, e de aşteptat ca şi credincioşii
mai slabi, de felul meu, să se dedice cu mai multă râvnă grijii zilei de apoi.