„Dacă manelele există, există și nevoia de a le înțelege, de a le cerceta”, afirmă doamna Speranța Rădulescu (etnomuzicolog, profesor doctor în muzicologie, cercetător principal la Muzeul Țăranului Român și profesor la Universitatea de Muzică) în cadrul unui interviu publicat de Adevărul cu aproximativ un an în urmă (http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-speranta-radulescu--etnomuzicolog-nu-plac-manelelee-puneti-mana-schimbati-societatea-produce-1_536519300d133766a852f1d4/index.html).
De cercetat, e clar că le-a cercetat. Dar nu știu în ce măsură le-a și înțeles, de vreme ce are o înțelegere critică surprinzător de necritică a societății românești, pe care doamna cercetător o consideră direct responsabilă de amploarea fenomenului manelei. Este societatea românească atât de unitară încât să poată fi reprezentată de un singur fenomen muzical? Există vreo continuitate, intersecție, raportare a manelelor la alte genuri muzicale, tradiționale sau culte? Poți înțelege un fenomen social, precum maneaua, fără o bună înțelegere prealabilă a societății românești?
Doamna cercetător Speranța Rădulescu afirmă că-i displac manelele. În măsura în care societatea a încurajat manelele, evident că-i displace și societatea. Ne putem întreba în acest caz dacă nu ar trebui să-i displacă și propriile idei, sau cel puțin cele legate de relația dintre manele și societate. Pentru că mi se pare că acestea sunt la fel de valoroase ca manelele, oferindu-ne trăsături proprii manelelor. Și anume, sunt reducționiste, superficiale și excesive, atunci când nu sunt de-a dreptul false.
Doamna Speranța Rădulescu are desigur dreptate când susține că televiziunea a stricat folclorul pentru că a creat modele false; că ansamblul folcloric a stricat folclorul pentru că l-a standardizat, și l-a standardizat pentru că se urmărea controlarea lui; că muzica tradițională s-a deteriorat pentru că „s-au deteriorat contextele care erau apte să stimuleze muzica de calitate. Și asta odată cu schimbările din viața socială, din agricultură, din noua lor viață la oraș.”
Dar dacă muzica depinde de contextul ei, iar contextul ei a fost stricat de „dirijori” („Muzica trebuia să fie așa cum voia activistul. Dirijorul Ceaușescu ținea țara sub control, dirijorul tarafului ținea și el ansamblul sub control. Toată lumea trebuia să cânte la fel și doar la semnul dirijorului”), atunci poate că soluția nu este (doar) la societate, ci (și) la un alt fel de „dirijori”, unii care să-i ajute pe artiști să-și exprime vocea și stilul propriu. Aceasta cu atât mai mult cu cât dirijorii condamnați pe bună dreptate de doamna Speranța Rădulescu fac ravagii și astăzi, fiind poate chiar mai distructivi, sub forma spectacolelor de tipul „X Factor” sau „Românii au talent”, spectacole unde, în realitate, cum bine o spune Passenger, muzica este ucisă de netrebnicii interesați doar de grămezile de bani: „And I hate the X-Factor for murdering music/ You bunch of money grabbing pricks” (https://www.youtube.com/watch?v=otFmtLe9NvM). Departe de a promova talentul muzical, în realitate, prin obiectivul lor (anonimul de succes), spectacolele de tipul X Factor au sprijinit răspândirea manelelor prin favorizarea unei dispoziții mentale de parvenit și a unui comportament exhibiționist.
„Manelele ne displac pentru că ne displace categoria de oameni de care s-a acroșat: barosanii, șmecherii, infractorii”, afirmă dna Rădulescu. Nu sunt sigur dacă nu cumva aceasta nu este o reacție tipică de snob, care, înainte de a-și mărturisi preferințele, se asigură că rămâne în compania potrivită, a oamenilor respectabili. De altfel, chiar există oameni respectabili care declară că ascultă manele doar pentru a demonstra că sunt deschiși față de nou, sau tineri de familie bună care ascultă manele doar pentru a-și scoate părinții din sărite. Principiul e, cred, în ambele cazuri, că ce e nașpa e marfă.
În ce mă privește, cred că lucrurile pot să-ți placă în continuare chiar dacă știi că plac și celor care-ți sunt antipatici. De pildă, aș continua să-l ascult pe Bob Dylan cu aceeași plăcere chiar dacă aș afla că Mircea Mihăieș este pasionat de muzica lui. Ceea ce, din fericire, nu cred că ar mai fi cazul, dacă ținem cont de rândurile dedicate de Mihăieș lui Dylan în Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen (la drept vorbind, de când am aflat de la dl Mihăieș că „lui Cohen îi lipseau calitățile care în Bob Dylan se găseau din belșug: lăcomia parvenitului, cinismul și aroganța unui enfant terrible repetent la capitolele bună creștere și recunoștință”, Dylan îmi place parcă și mai mult, pentru că am văzut ce înseamnă „recunoștință” pentru elită: validarea superiorului întru veșnica lui odihnă). Și invers, pot să-ți displacă unele lucruri chiar dacă sunt îndrăgite de oamenii la care ții foarte mult: deși eram înnebunit după profesoara de engleză care ne-a predat pentru un trimestru în clasa a opta, cântecul „Magdalena, spune drept” care se auzea de afară în timpul orei continua să-mi sune străin, violent și barbar, în ciuda sugestiilor domnișoarei profesoare care ne îndemna să-i deslușim melancolia ce răzbătea dincolo de versurile murdare.
Îmi place să cred că motivul principal pentru care manelele sunt respinse de majoritatea populației ține de natura lor rudimentară, primitivă, grosolană, egolatră. Au ceva de hoit în ele, și este normal ca pe studenții dnei Rădulescu să-i apuce greața așa cum îi apucă pe studenții mediciniști aflați pentru prima dată la o disecție:
„Așa-mi fac și studenții mei, fie că au ascultat, fie că n-au ascultat manele. Îi apucă, Doamne!, leșinul numai când aud de ele. Păi, la mine să nu veniți cu leșin! Muzica asta există, înțelegeți? Dacă nu vă place, n-o ascultați, că nu vă obligă nimeni.”
Maneaua arată ca un hoit și pute ca un hoit: este corpul social în descompunere. Sigur că de dragul științei cercetătorul trebuie să studieze morfologia viermilor din cadavru; dar asta n-ar trebui să-l împiedice să le arate studenților, adică viitorilor colegi, cel puțin tot atâta atenție și înțelegere cât îi acordă cadavrului de pe masă.
Deplasată, în ordinea bunului simț, și anacronică, în ordine științifică, mi se pare și comparația prin care dna Speranța Rădulescu îi asemănă pe interlopi și maneliști cu seniorii și trubadurii medievali:
„categoria de oameni de care s-a acroșat: barosanii, șmecherii, infractorii. Sigur că datele astea circumstanțiale se răsfrâng asupra muzicii. Versurile sunt deseori elogii la adresa barosanilor. Dar ce?, credeți că în Evul Mediu trubadurii și truverii făceau altceva? Sau lăutarii care, la nuntă, cântau balade?! Nu făceau și ei închinăciuni?”
Chrétien de Troyes a fost unul dintre truveri. Nu știu cât de manelist a fost, dar este autorul unei serii de cinci romane cavalerești din Ciclul lui Arthur, și este considerat întemeietorul romanului modern. Cât privește așteptările societății medievale față de truveri, „Johannes de Grocheio, un teoretician al muzicii care a trăit la Paris pe la începutul secolului 14, spunea despre cântecele truverilor că îi inspira pe regi și nobili să săvârșească lucruri mărețe și să fie ei înșiși maiestoși: «Acest fel de cânt este în mod obișnuit compus de regi și nobili și cântat în prezența regilor și prinților suzerani în așa fel încât să le îndemne mințile spre cutezanță și hotărâre, mărinimie și dărnicie» (https://en.wikipedia.org/wiki/Trouv%C3%A8re). Este adevărat că, în ansamblu, „cântecele de curte puteau fi întrebuințate nu doar ca divertisment, ci și ca propagandă, lăudându-l pe protector, batjocorindu-i adversarii și încurajându-i campaniile militare”, dar, în plus, ele „predau etică și etichetă și mențineau unitatea religioasă.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Troubadour)
Nu închinăciunea te transformă în manelist, ci persoana înaintea căruia te apleci, felul în care te apleci și motivul pentru care o faci. Doamna Rădulescu se apleacă spre lucruri nedemne, precum fenomenul manelei, într-un mod nedemn, abținându-se de la judecăți estetice („eu, ca etnomuzicolog, nu pot face evaluări estetice. Nu vreau ca, negând dreptul de a exista al unei muzici, să le neg oamenilor care o iubesc dreptul de a o asculta.”) Pe care însă nu și le-a reținut, din fericire, când a vorbit despre degradarea folclorului. Și, de fapt, etnomuzicologul a emis destule aprecieri critice la adresa manelei. Dar atunci de ce pretinde dna Speranța Rădulescu că este neutră? Cât despre motivele pentru care dna cercetător se apleacă spre manele, nu pot spune nimic. Sper doar că ele țin de onestitatea savantului și că, în ciuda modului hotărât de a vedea în manele o oglindă a societății românești în ansamblul ei, dna Rădulescu nu ascultă de presiunea nici unei agende.
Dacă este adevărat că „escrocii au creat și un ideal social,” așa cum ne încredințează dna Rădulescu, mă întreb cum mai este posibil atunci ca ei să fie produși de societate; nu ar fi fost logic ca, în măsura în care escrocii sunt produsul societății, ei să reprezinte și „idealul” ei? Iar dacă ar fi așa, cum am mai putea noi schimba societatea, cum ne cere dna cercetător:
„Nu vă plac manelele? Schimbați societatea asta care le produce, care funcționează cu hoții la loc de cinste! Societatea este cea care se reflectă în manele. Boșii, magnații, sau cum se numesc, ei sunt cei care aruncă cu bani și stimulează existența acestui fenomen. Nu întâmplător manelele sunt legate de escroci: ei sunt la putere. Nu există o similitudine?... că mie îmi crapă ochii! Dacă n-ar avea cine să le stimuleze, manelele ar dispărea. O să ziceți că sunt o grămadă de tineri, puști sărmani, care se omoară după manele. Păi, da, pentru că aspiră și ei să arunce cu bani. Să reușească, să fie „realizați“. Escrocii au creat și un ideal social.”
Da, manelele există pentru că sunt stimulate, dar mai ales pentru că doar ele sunt stimulate. Puștii sărmani care se omoară după manele de fapt se omoară după bani, nu după manele. Și poate că dacă ar avea un sprijin minim, s-ar omorî și după altceva, nu doar după bani și manele. Precum Townes Van Zandt, care, văzând că Elvis ajunsese atât de bogat doar cu o chitară, a fost atât de impresionat încât s-a gândit să devină și el chitarist (https://en.wikipedia.org/wiki/Townes_Van_Zandt).
Escrocii nu au un ideal social, ci unul la fel de antisocial ca și maneaua. Mesajul manelei nu face decât să erodeze legăturile sociale și să anuleze posibilitatea unui ideal social. Maneaua te face să crezi că ești pe cont propriu, că nu contezi decât tu și că nu ești înconjurat decât de trădători (femeia/nevasta te înșală, prietenii te vând, familia te abandonează și toți îți vor banii). Maneaua este auto-referențială: fie te face să-ți plângi de milă, cultivându-ți auto-compătimirea, fie să te lauzi singur. Cei din jur contează doar în măsura în care contribuie la consolidarea egocentrismului manelistului. Maneaua balansează între ce ai (bani, femei, mașini, cu un cuvânt – valoare!) și ce nu (mai) ai. Nu mai ai, pentru că „te-au făcut” dușmanii. Au, au, inima mea!
În concluzie, în ciuda convingerii dnei Rădulescu, eu nu sunt convins că
„Manelele sunt o reflectare a societății contemporane, cu inegalitățile sociale imense, cu ierarhizarea dependentă de bani care îi face să stea în top pe toți infractorii și interlopii și cu morala șmecheriei care te conduce spre bogăție și putere, cu iluzia că din om sărac poți ajunge om bogat dacă ești șmecher. Așa că e normal ca maneaua să semene cu societatea noastră” (http://jurnalul.ro/special-jurnalul/maneaua-se-afla-in-declin-571020.html).
Dacă maneaua descrie societatea noastră, o face poate doar în felul în care o boală descrie un bolnav. Mie mi se pare că maneaua vorbește doar despre lumea lor, a maneliștilor, și doar pentru ei. Mai mult, consider că amploarea manelei ne reprezintă într-o măsură mult mai mică decât declinul muzicii folk. Sigur că a organiza un curs despre manele nu înseamnă, așa cum i s-a reproșat dnei Rădulescu, a le sprijini. Ele trebuie studiate ca fenomen social și e bine că lucrul acesta se face. Dar ar fi și mai bine dacă ar fi bine făcut. Sper că în cadrul cursului sau lucrării anunțate („În prezent se țin cursuri despre manea la Conservatorul din București, iar în curând va fi lansat pe piață și un volum care va cuprinde studiile mai multor specialiști pe acest subiect” http://jurnalul.ro/special-jurnalul/maneaua-se-afla-in-declin-571020.html), maneaua este pusă în relație cu alte genuri muzicale care au reprezentat un fenomen social cu un grad de reprezentativitate diferit, de fapt mult sporit, precum muzica folk. Poate că am înțelege mai bine maneaua ca fenomen social, dacă am plasa-o într-o astfel de relație. Asta, desigur, dacă nu ținem neapărat să demonstrăm că manelele definesc societatea românească de astăzi.
Sunt de asemenea de acord că ar fi o aberație să-ți propui să interzici manelele. Dar trebuie sprijinite alternativele. În grila mea de programe tv există două posturi de manele difuzate 24/7. În schimb, muzica folk sau jazzul au parte de o oră pe săptămână la ore târzii. Dincolo de generația bătrânilor folkiști, a Cenaclului, există tineri muzicieni folk de valoare, precum cei de la Trupa Joi, de pildă (https://www.youtube.com/watch?v=jrYHtgxvdm8). De ce maneaua s-a dezvoltat în cartierele sărace, mărginașe, și mai puțin în centrul orașelor? Pentru că erau interzise în centru? Nu, ci pentru că în centru exista și altceva.
Contextele s-au deteriorat, de acord. Cine le ajută să se refacă? Pe când un curs dedicat fenomenului folk? Pe când o conferință?