Primesc periodic anunţul cu noutăţi (cunoscut de
unii şi ca newsletter) al unui producător occidental de spaţii de depozitare (cunoscute
de cei cu „newsletterul” ca „mobilier”). M-am abonat pentru a putea cumpăra la
un preţ mai mic un birou pentru băiatul meu. Modelul acela, „al doilea cel mai
bun”, pe care-l poţi lăsa cu inima împăcată soţiei prin testament.
Recent am aflat că puteam lua biroul, sau patul,
sau noptiera, la un preţ încă şi mai mic: prin newsletterul de astăzi, producătorul
anunţă că autorii de impresii mai mult sau mai puţin confuze (cunoscute de cei
cu „newsletterul” şi „mobilierul” ca „review”) postate pe site-ul producătorului ar putea
câştiga, prin tragere la sorţi, un bon (cunoscut de cei cu „newsletterul”,
„mobilierul” şi „review-ul” ca „voucher”) în valoare de 30 de lei. Cineva tocmai
a câştigat un astfel de bon pentru un bufet de 1000 de lei, în ciuda faptului
că-l numeşte „dulap”. Presupun că piesa era destul de mare pentru a justifica
eroarea; cine ştie dacă, în situaţii de criză, dulapul nu ar putea fi transformat
în cameră de oaspeţi. De altfel, autorul review-ului chiar precizează că
dulapul este „foarte încăpător”. Asta aşa, dacă vrem să ne facem o imagine şi
să-i apreciem meritele cu adevărat. Meritele autorului ştiu că au fost
apreciate. Ceea ce face din producătorul de mobilier cea mai generoasă editură
din ţară.
Sigur că sunt tentat să public şi eu, fie şi gratis, dacă nu m-aş teme că anumite cuvinte ar putea fi nelalocul lor. De
pildă, cuvântul „lemn”. Sau cuvântul „fibră”. Sau cuvântul „graţios”. Sau
expresia „de încredere”. Sau dacă, cu toate acele descrieri şi aprecieri ale
funcţionalităţii pieselor de mobilier de pe site, aş putea spera că un mesaj ceva mai disfuncţional,
pentru că mai puţin ipocrit, ar rămâne: „Şi am luat biroul ăla de căcat”.
Se pare că am ajuns din nou fără slujbă.