Păunii lui Flannery O’Connor: o revelaţie

Păunul îl vezi, aşa cum vezi şi găina, gâsca şi orice altă pasăre domestică. Din acest punct de vedere, păunul este o orătanie ca oricare alta. Dar ce nu vezi din păun este ceea ce ţi se arată: coada lui desfăcută. Mă gândesc, şi probabil că lucrul acesta a fost deja semnalat de cititorii lui Flannery O’Connor, că ceea ce-i plăcea scriitoarei la păunii pe care-i creştea la ferma ei din Georgia nu era atât splendoarea cozilor desfăcute, şi nici măcar ochii care se deschideau din ele, cât neaşteptata lor dezvăluire.
         Nu vezi cu adevărat decât ceea ce ţi se arată. Iar ceea ce ţi se arată este mai puternic decât ceea ce vezi. Atât de puternic, încât uneori ajungi să nu mai vezi. Pentru că ceea ce ţi se arată depăşeşte puterea ta de vedere. Altfel, nu ţi-ar fi fost arătat. Ai fi văzut tu singur. De aceea, ceea ce ţi se arată se numeşte revelaţie.

Revelaţiile sunt de două feluri: cele care îţi arată mai mult decât este sau, mai corect spus, care-ţi arată ce este ceea ce este sau credeai că este, şi cele care îţi arată mai puţin decât ceea ce este sau, mai corect spus, ceea ce nu este, dar pare că este sau că ar putea fi. Primul tip de revelaţie este divin, celălalt este demonic. Dar procesul dezvăluirii îţi afectează privirea în ambele cazuri. Revelaţia veritabilă te face să vezi mai mult pentru că ajungi să vezi ceea ce este; falsa revelaţie te face să vezi mai puţin sau deloc, pentru că îţi dezvăluie ceea ce nu este. Revelaţia demonică dezvăluie ceea ce nu este identificând ceea ce se vede cu ceea ce ţi se arată. Îţi arată ceea ce oricum vedeai. De pildă, că tu eşti bun şi cutare e rău. Dar pentru că ceea ce vedeai oricum îţi este acum arătat, de pildă depravarea ţăranului român şi a românilor în general, revelaţia demonică îţi înşală privirea, făcându-te să crezi că de-abia acum vezi cum stau lucrurile cu adevărat.

Nu ştim întotdeauna ce vedem, dar ştim întotdeauna când ceva ni se arată. Cel mai important lucru în ceea ce se vede nu este ce se vede, ci ceea ce se arată. Ceea ce se vede atunci când ceva se arată se vede altfel. Se vede ca semn. Întreaga creație așteaptă nu să fie văzută de om, ci ca omul să o arate. Pentru ca omul să arate creația, el trebuie să fie prezent. Pentru a fi prezent, omul trebuie să se arate el însuși. Omul nu se poate arăta decât ca persoană.
         Faţă de ceea ce se vede, ceea ce (ţi) se arată are puterea încredinţării. Simţim diferenţa de putere dintre ceea ce se vede şi ceea ce ni se arată. Îţi este încredinţat ceea ce îţi este destăinuit prin dezvăluire. Imitând procesul dezvăluirii, revelaţia demonică împiedică de fapt producerea destăinuirii, aşezând peste taină piatra de mormânt a unei false revelaţii. Dezvăluirea demonică este capcana privirii.

Lucrurile care ţi se arată ţin de orizontul privirii tale. La păuni, faptul că ţi se arată nişte ochi care te privesc exprimă cumva esenţa dezvăluirii. Dar poate că nu am fi văzut asta dacă nu ne-ar fi arătat-o O’Connor. Şi unele arătări nici nu trebuie să fie formulate în mod explicit: este destul să urmărim privirea cuiva pentru ca, uneori, ceva să ne fie arătat. Revelaţia (autentică) nu ar avea nici un sens dacă, în esenţă, lucrul destăinuit nu ar fi o persoană, acea persoană care face ca cineva, oricine ar fi el, să-ţi arate.
         Ceea ce îi este arătat privirii noastre este tot o privire. Orice revelaţie, mică sau mare, dacă este adevărată trimite spre privirea unei persoane. Dacă ştim asta, atunci vom recunoaşte poate mai lesne dezvăluirile demonice: în falsele revelaţii privirea îţi este aruncată şi închisă într-un gol, într-un abis de unde nici o recuperare nu mai este posibilă. Şi pentru că la capătul privirii tale nu se află nici o persoană, propria ta persoană riscă să sfârşească în neant.