Pentru unii ortodocşi, spiritualitatea urmează
Duhului. Sunt cei pentru care, aşa cum spune Eugene Peterson mai jos, Hristos
este în primul rând Calea. Care poate să treacă şi prin Buzău, şi vai de Buzău
dacă nu este pe Cale.
Pentru alţii, ortodocşi sau neortodocşi, dar cu
toţii la fel de creştini, Duhul urmează spiritualitatea. Aici nu mai există o
cale, ci căi, fiecare la fel de îndreptăţită. Ceea ce face ca atât Duhul, cât
şi spiritualitatea să fie peste tot în general şi nicăieri în particular. Despre
Buzău nici nu mai are sens să vorbim.
Dar dacă, dimpotrivă, Buzăul, adică localul,
lucrurile comune şi lipsite de strălucire, de „iradierea sacrului”, au totul
de-a face cu spiritualitatea şi cu Duhul Sfânt? Se poate ca sugestia să
pară scandaloasă pentru unii ortodocşi, deşi o găsim în Evanghelie. Şi anume,
în importanţa pe care Hristos o dă lucrurilor mici. În Întruparea însăşi, în primul rând. Despre acest sens domestic
al spiritualităţii, care-o face să pară atât de nespirituală în ochii
ortodocşilor esoterici, vorbeşte pastorul prezbiterian Eugene H. Peterson în
interviul pe care l-am tradus în continuare. Am preluat interviul, apărut
iniţial în Christianity Today (http://www.christianitytoday.com/ct/2005/march/26.42.html),
de la adresa http://bccisbroken.blogspot.ro/2006/12/spirituality-for-all-wrong-reasons.html (G. F.).
*
Care aspect al spiritualităţii este
cel mai greşit înţeles?
Este ideea că spiritualitatea este o formă
specializată de a fi creştin, că trebuie să fii într-un fel anume. Că
spiritualitatea este elitistă. Numeroşi oameni sunt atraşi de spiritualitate
din motive greşite. Alţii se simt respinşi de ea: Nu sunt apt spiritual. Sunt
mai degrabă genul de om pasionat de fotbal, de petreceri, de împlinirea
carierei. De fapt, încerc să evit acest termen.
Multă lume presupune că
spiritualitatea înseamnă a deveni intim cu Dumnezeu la nivel emoţional.
Aceasta este o percepţie naivă a spiritualităţii. Când vorbim despre
spiritualitate, vorbim despre viaţa creştină. Despre a-l urma pe Iisus.
Spiritualitatea nu este ceva diferit de ceea ce facem de două mii de ani doar
prin mersul la biserică şi primirea tainelor, primind botezul, învăţând să ne
rugăm şi citind corect Scripturile. Sunt lucruri obişnuite.
Această promisiune de intimitate este şi un lucru bun, şi unul rău. Există
o intimitate cu Dumnezeu, dar aceasta este ca orice altă intimitate; este o
parte din ţesătura vieţii tale. În viaţa conjugală nu te simţi intim în cea mai
mare parte a timpului. Şi nici cu un prieten. Intimitatea nu este în principal
o emoţie mistică. Este un mod de viaţă, o viaţă de deschidere, onestitate, o
anumită transparenţă.
Tradiţia mistică nu sugerează
altceva?
Una dintre istorisirile mele preferate este despre Tereza de Avila. Se află
în bucătărie, cu un pui rumenit în faţă. L-a apucat cu ambele mâini şi-l
înfulecă, devorând efectiv puiul. Una dintre călugăriţe intră, iar priveliştea
o şochează. Tereza îi spune: „Când mănânc pui, mănânc pui; când mă rog, mă
rog”.
Dacă-i citeşti pe sfinţi descoperi că sunt nişte oameni cât se poate de
obişnuiţi. Există momente de răpire şi de extaz, dar asta o dată la zece ani.
Şi chiar şi atunci momentul este o surpriză pentru ei. N-au făcut nimic ca să-l
producă. Trebuie să-i trezim pe oameni din aceste iluzii despre ceea ce este
viaţa creştină. Este o viaţă minunată, dar nu este minunată în felul în care foarte
mulţi oameni vor ca ea să fie.
Cu toate acestea, evanghelicii au
dreptate când le spun oamenilor că pot avea o „relaţie personală cu Dumnezeu.”
Asta sugerează un anumit gen de intimitate spirituală.
Toate aceste cuvinte ajung să fie atât de deteriorate în societatea noastră.
Dacă intimitatea înseamnă a fi deschis şi autentic şi deci să nu mă ascund, sau
să nu trebuiască să mă apăr ori să neg cine sunt, atunci e perfect. Dar în
cultura noastră intimitatea are de regulă conotaţii sexuale, cu un anumit sens
de culminare. Aşa că vreau intimitate pentru că vreau mai mult de la viaţă.
Foarte rar intimitatea are înţelesul de sacrificiu sau dăruire sau de a fi
vulnerabil. Acestea sunt două moduri diferite de a fi intim. Iar în vocabularul
nostru american intimitatea înseamnă de obicei să obţii ceva de la cineva. Asta
nenoroceşte întreaga poveste cu intimitatea.
Este foarte periculos să întrebuinţezi limba culturii pentru a interpreta
Evanghelia. Vocabularul nostru trebuie purificat şi verificat de revelaţie, de
Scripturi. Avem un vocabular şi o sintaxă destul de bune şi ar trebui să
începem să le acordăm atenţie pentru că modul în care înhăţăm cuvinte de ici şi
de colo pentru a-i atrage pe necredincioşi nu prea este în regulă.
Această corupere a cuvântului spiritualitate
inclusiv în cercurile creştine – are ceva de-a face cu mişcarea New Age?
Nu e nimic nou în legătură cu New Age. Treaba asta cloceşte de multă vreme.
Este o scurtătură ieftină către – se pare că trebuie să folosim termenul –
spiritualitate. New Age evită obişnuitul, cotidianul, trupescul, materia. Este
o formă de gnosticism, şi are o forţă teribilă de seducţie pentru că este o
spiritualitate care nu are nimic de-a face cu spălatul vaselor, schimbatul
scutecelor ori mersul la serviciu. Nu prea cuplează cu lucrul, oamenii,
păcatul, necazul, dificultăţile.
Am fost pastor aproape întreaga mea viaţă, timp de patruzeci şi cinci de
ani. Iubesc să fac asta. Dar ca să fiu sincer, oamenii care-mi produc cea mai
mare suferinţă sunt cei care vin să-ntrebe: „Pastore, cum pot să fiu
spiritual?” Mai lăsaţi-o baltă pe asta cu spiritualul. Ce-aţi zice de iubirea
pentru soţ? Acesta chiar este un loc bun de unde puteţi începe. Doar că nu asta
e ce-i interesează. Ce-ar fi să învăţaţi să vă iubiţi copiii, să-i acceptaţi în
felul în care sunt ei?
Numele meu n-ar trebui să aibă nici o legătură cu spiritualitatea.
Numai că are din plin.
Ştiu. Ca să nu mai spun că în urmă cu câţiva ani m-am trezit în situaţia
stânjenitoare de a fi profesor de „teologie spirituală” la Regent. Mai poţi să
zici ceva?
Faceţi ca spiritualitatea să sune
atât de pământesc.
Nu vreau să spun că aceia dintre noi care-l urmează pe Iisus nu au nici un
haz, că ei nu cunosc bucuria, veselia, încântarea. De fapt, creştinii nu sunt
ceea ce crede consumatorul că sunt. Când prezentăm Evanghelia în termenii
valorilor acestei lumi, îi minţim pe oameni. Îi minţim, pentru că Evanghelia
vorbeşte despre o viaţă nouă. Aceasta cere urmarea lui Iisus. Cere Crucea. Cere
moartea, un sacrificiu pe care-l poţi primi. Renunţăm la vieţile noastre.
Evanghelia după Marcu este atât de explicită în această privinţă. Prima
jumătate din ea vorbeşte despre Iisus arătându-le oamenilor cum să trăiască.
Tămăduieşte pe toată lumea. După care, taman la mijlocul ei, El schimbă mersul
lucrurilor. Le arată oamenilor cum să moară: „Acum, de vreme ce aţi primit o
viaţă, vă voi arăta cum să renunţaţi la ea.” În asta constă întreaga viaţă
spirituală. Înseamnă să înveţi cum să mori. Şi pe măsură ce înveţi să mori,
începi să scapi de toate iluziile tale, şi începi să devii capabil acum de
adevărata intimitate şi iubire.
Spiritualitatea presupune un gen de disponibilitate exersată [„learned
passivity”], astfel încât modul principal de funcţionare a relaţiei să fie cel
al primirii, ascultării [„submitting”] şi nu cel al dăruirii, obţinerii şi îndeplinirii.
Nu prea ne descurcăm cu ascultarea. Suntem antrenaţi să ne impunem, să obţinem,
să punem în funcţiune ori să consumăm şi să aducem la îndeplinire.
Pocăinţa, moartea faţă de sine, ascultarea
– acestea nu sunt nişte cârlige prea atrăgătoare pentru a-i aduce pe oameni la
credinţă.
Cred că din clipa în care pui problema în aceşti termeni te afli în
pericol. Pentru că prin acest gen de gândire ne alăturăm lumii consumului, unde
totul devine produs menit să-ţi ofere ceva. Dar noi nu avem nevoie de ceva în
plus. Nu ne trebuie ceva mai bun. Noi căutăm viaţa. Învăţăm cum să trăim.
Cred că lumea este sătulă de abordările de piaţă [„consumer approaches”],
în ciuda faptului că este dependentă de ele. Dar dacă înfăţişăm Evanghelia în
termenii profitului şi avantajelor, îi sortim pe oameni la dezamăgire. Le
spunem minciuni.
Dar Scripturile nu sunt scrise în felul acesta. Nu acesta este felul în
care Iisus a venit printre noi. Nu aşa a predicat Pavel. Atunci de unde scoatem
toate lucrurile alea? Avem un text de bază. Avem aceste Scripturi şi de cele
mai multe ori ele ne spun „Vă îndreptaţi în direcţia greşită. Întoarceţi-vă.
Cultura este otrăvitoare.”
Ne dăm oare seama de felul în care Baal-ul culturii lui Canaan este
reprodus aproape identic în cultura din biserica americană? Religia lui Baal
este despre ceea ce te face să te simţi bine. Venerarea lui Baal este o
completă scufundare în ceea ce pot obţine de la el. Bineînţeles că a însemnat o
mare reuşită. Preoţii lui Baal puteau aduna mulţimi care îi depăşeau pe
credincioşii în Yahve cu 20 la 1. Găseai acolo sex, găseai trăire, găseai
muzică, extaz, dans. „Hei, prieteni, avem fete aici la noi. Avem statui, avem
fete şi sărbători.” Era o chestie grozavă. Dar ce au avut evreii de oferit ca
răspuns? Cuvântul. Ce-i Cuvântul? Ei, da, evreii aveau şi ei sărbători – măcar
atât!
Cu toate acestea, un mare cârlig
sau beneficiu al credinţei creştine este mântuirea, nu-i aşa? „Crede în Domnul
Iisus Hristos şi vei fi mântuit.” Acesta nu este un lucru pe care-l putem
folosi pentru a-i atrage în mod legitim pe cei care ne aud?
Ăsta este cel mai mare cuvânt pe care-l avem – mântuirea, să fii mântuit. Suntem mântuiţi de un fel de viaţă unde
nu exista nici-o înviere. Şi suntem mântuiţi de noi înşine. Un mod de a defini
viaţa spirituală constă în a deveni atât de obosit şi sătul de tine încât te
simţi nevoit să cauţi ceva mai bun, iar aceasta este a-l urma pe Iisus.
Dar din clipa în care începem să popularizăm credinţa în termenii beneficiilor,
nu facem decât să agravăm problema sinelui. „Dacă-l ai pe Hristos eşti mai bun,
mai puternic, mai plăcut, te bucuri de o oarecare exaltare.” Dar nu-i decât mai
mult sine propriu. În schimb, vrem să-i facem pe oameni să fie atât de plictisiţi
de ei înşişi încât să-nceapă să se uite la Iisus.
Am întâlnit cu toţii un anumit gen de persoană spirituală. Este o persoană
minunată. Îl iubeşte pe Domnul. Se roagă şi citeşte Biblia toată vremea. Dar nu
se gândeşte la nimic altceva decât la sine. Nu este o persoană egoistă. Dar se
află în permanenţă în centrul oricărui lucru pe care-l face. „Cum să fac pentru
a aduce mai bine mărturie? Cum pot să fac mai bine treaba asta? Cum pot să-l
ajut pe omul acela mai bine?” Nu-i decât eu, eu, eu deghizat într-un fel care
este greu de văzut pentru că stilul spiritual al acestui gen de persoană ne
dezarmează.
Atunci cum ar trebui să vedem
viaţa creştină?
Duminica trecută la biserică s-a nimerit în faţa noastră un cuplu cu doi
puşti neastâmpăraţi. La două rânduri de bănci în spatele noastre se afla un alt
cuplu cu doi copii obraznici care făceau hărmălaie. Comunitatea despre care
vorbesc este alcătuită în majoritate din vârstnici. Adică oamenii aceştia au
nişte deprinderi, un mod de a face lucrurile. Copiii lor au fost plecaţi pentru
mult timp. Aşa că slujba nu a ieşit strălucit; chiar nu a fost o închinare
reuşită. Dar la sfârşit am văzut o jumătate de duzină din aceşti vârstnici care
s-au dus şi au înconjurat-o pe mamă, i-au mângâiat pe copii, au sprijinit-o. Putea
fi însă supăraţi.
Acuma, de ce s-ar duce lumea la o biserică ca aceasta când poate merge la o
biserică dotată cu o sală pentru copii, cu aer condiţionat şi tot restul? Ei
bine, pentru că sunt luterani. Nu-i deranjează să se simtă groaznic! Luterani
norvegieni!
Chiar biserica despre care vorbesc a primit recent o tânără cu bebeluşul ei
şi cu un băieţel de trei ani. Copiii au fost botezaţi cu câteva săptămâni în
urmă. Însă femeia nu era însoţită de nici un bărbat. Nici nu a fost măritată
vreodată. Fiecare dintre cei doi copii are un alt tată. Dar ea vine la biserică
şi vrea să-i fie botezaţi copiii. Femeia este creştină şi vrea să meargă pe
calea creştină. Prin urmare un cuplu din biserică a participat ca naşi. În
prezent există vreo trei sau patru cupluri în biserică care duminică de
duminică încearcă să-i fie alături.
Bun, deci unde este „bucuria” într-o biserică de felul acesta? Vorbim
despre norvegieni aspri aici! Dar există bucurie din plin. Există o viaţă
îmbelşugată care pulsează aici, dar ea nu este îmbelşugată în sensul la care
s-ar gândi un necreştin. Cred că în biserici de genul ăsta se petrec multe
lucruri deosebite; genul de lucruri care sunt de-a dreptul anti-culturale. Lucruri
pline de bucurie şi devotament şi supunere şi grijă. Dar bineînţeles că nu le
vei întâlni citind literatura specializată în creşterea bisericii, nu-i aşa?
Însă numeroşi creştini s-ar uita
la această biserică şi ar spune că este moartă, că nu e decât o expresie
instituţională a credinţei.
Şi ce altă biserică mai există în afară de cea instituţională? Toată lumea
are probleme cu biserica, pentru că există păcat în biserică. Dar nu există
niciun alt loc unde poţi fi creştin afară de biserică. Există păcat în banca
din colţ. Există păcat în aprozare. Efectiv nu înţeleg această critică naivă la
adresa instituţiei. Chiar nu pricep.
Frederick von Hugel a spus că instituţia bisericii este precum coaja pe
copac. Nu există viaţă în coajă. Nu-i decât lemn mort. Dar el protejează viaţa
copacului dinăuntru. Iar arborele creşte şi creşte şi creşte şi tot creşte.
Dacă îi iei coaja, îl dai bolii, deshidratării, morţii.
Deci este adevărat, biserica este moartă, dar ea protejează ceva viu. Iar
atunci când încerci să ai o biserică fără coajă, ea nu rezistă prea mult.
Dispare, se-mbolnăveşte, este predispusă la tot felul de boli, la erezie şi
narcisism.
Prin lucrurile pe care le scriu sper să recuperez un sens al realităţii
congregaţiei – al ceea ce este ea. Este un dar al Duhului Sfânt. De ce
idealizăm în permanenţă lucruri pe care Duhul Sfânt nu le idealizează? Nu este
nici o idealizare a bisericii în Biblie – nici una. Am împlinit două mii de ani
de istorie deja. De ce suntem atât de bătuţi în cap?
Totuşi, de la Reformă încoace am
susţinut ideea că biserica poate fi reformată.
Ceea ce nu s-a întâmplat. Eu sunt de acord să reformăm în permanenţă, dar
să crezi că putem realiza o biserică reformată este pură nerozie.
Cred că păcatul cel mai apăsător al pastorilor, poate al celor evanghelici
în special, este nerăbdarea. Adică, avem o ţintă. Avem o misiune. Urmează să
salvăm lumea. Vrem să evanghelizăm pe toată lumea şi vom face toate lucrurile
necesare şi ne vom umple bisericile. O treabă minunată. Toate scopurile sunt
corecte. Dar această lucrare se face încet, este o lucrare lentă, lucrarea aceasta
a sufletului, această aducere a oamenilor într-o viaţă de ascultare, iubire şi
bucurie înaintea lui Dumnezeu.
Atunci devenim nerăbdători şi începem să căutăm scurtături şi să folosim
orice mijloc disponibil. Vorbim despre avantaje. Manipulăm oamenii. Îi
intimidăm. Folosim un limbaj care este pur şi simplu incredibil de impersonal –
un limbaj care intimidează, un limbaj manipulator.
În mod normal nu ne gândim la
biserici ca la ceva care intimidează.
Ori de câte ori vinovăţia este întrebuinţată ca un instrument pentru a-i
determina pe oameni să facă ceva – bine, rău sau de orice fel – se numeşte
intimidare. Apoi există limbajul manipulator – să-i convingi pe oameni să
participe la programe, să-i faci să se implice, de obicei promiţându-le câte ceva.
Am un prieten care este un expert în soiul ăsta de lucruri. El
zice-ntr-una, „trebuie să identifici nevoile resimţite ale oamenilor. Apoi
elaborezi un program care să vină în întâmpinarea nevoilor resimţite.” E destul
de uşor să manipulezi lumea. Suntem atât de obişnuiţi să fim manipulaţi de
industria imaginii, de industria publicităţii şi de politicienii pe care
de-abia dacă-i cunoaştem încât greu ne mai dăm seama că suntem manipulaţi.
Această nerăbdare de a renunţa la metodele lui Iisus pentru a face lucrarea
lui Iisus este ceea ce distruge spiritualitatea, pentru că întrebuinţăm un mod
non-biblic, fără Iisus, pentru a face ceea ce ceea ce a făcut Iisus. Din acest
motiv spiritualitatea se află într-o asemenea confuzie, aşa cum vedem astăzi.
Dar mulţi pastori văd oamenii
suferind în cadrul unor căsătorii nereuşite, dependenţi de droguri, stăpâniţi
de lăcomie. Aşa că ei vor în mod normal să-i ajute pe loc, prin orice metodă
care dă rezultate.
Aşa este, numai că unele lucruri se-ntorc împotriva ta atunci când eşti
nerăbdător. În ce fel întâmpinăm nevoia? O facem în felul lui Iisus sau în
felul în care-o face Wal-Mart?
Spiritualitatea nu este despre scopuri sau beneficii sau lucruri; este
despre mijloace. E despre felul în care faci treaba asta. Cum trăieşti în
realitate?
Aşadar, cum îi ajuţi pe aceşti oameni? Nevoile sunt uriaşe. Ei bine, o faci
în felul în care a făcut-o Iisus. Te ocupi de una câte una, pe rând. Nu poţi
face lucrarea Evangheliei, lucrarea Împărăţiei, într-un fel impersonal.
Trăim în Treime. Tot ce facem trebuie să fie în contextul Treimii, ceea ce
înseamnă în mod personal, într-un mod al relaţiei. Din clipa în care începi să
faci lucrurile în mod impersonal, în mod funcţional, orientat spre mulţimi,
tăgăduieşti Scriptura. Şi totuşi, asta este exact ceea ce facem.
Iisus este Adevărul şi Viaţa, dar în primul rând El este Calea. Nu putem
face lucrarea lui Iisus mergând pe calea Diavolului.
Am ajuns să mă pricep la lucrurile astea pentru că [am văzut cum] aceste
metodologii, care sunt impersonale, îi castrează pe mulţi pastori. Ei nu au
nici un fel de relaţie. De aceea, ei devin orientaţi spre performanţă şi ajung
oameni de succes. Ceea ce este un lucru destul de la îndemână în cultura
noastră, cel puţin dacă eşti înalt şi ai un zâmbet larg. Şi îşi pierd sufletul.
Nu mai rămâne nimic din ei după douăzeci de ani. Sau se prăbuşesc. Încearcă
toate treburile acestea şi, dacă nu le iese, renunţă la ele sau lasă totul
baltă şi se apucă de altceva. Probabil că 90% dintre aventurile pastorilor nu
sunt cauzate de dorinţă sexuală, ci de plictiseala produsă de absenţa acelui
mod romantic de viaţă pe care sperau că-l vor trăi.
Dar cum ar fi dacă am aborda
aceste probleme nu ca nevoi, ci din perspectiva relevanţei? Numeroşi creştini
speră că vor putea vorbi generaţiei X sau Y sau postmodernilor, sau unor
subgrupuri, precum cel al cowboy-ilor sau motocicliştilor, cărora biserica
obişnuită le pare irelevantă.
Când începi să ajustezi Evanghelia la cultură, indiferent că este vorba
despre o cultură a tinerilor, o cultură de generaţie sau orice alt fel de
cultură, i-ai scos Evangheliei tăria. Evanghelia lui Iisus Hristos nu vesteşte
împărăţia acestei lumi. Este o împărăţie diferită.
Fiul meu Eric a organizat o biserică nouă cu şase ani în urmă.
Prezbiterienii au un fel de tabără de instruire pentru pastorii de biserică
nouă, unde înveţi ce ar trebui să faci. Aşa că Eric s-a dus şi el în tabără.
Unul dintre profesorii de acolo i-a zis că nu trebuie să-şi pună veşmintele
preoţeşti: „Te duci şi te întâlneşti cu această generaţie acolo unde este ea.”
Aşa că Eric, fiind un bun student şi dorind să le facă tovarăşilor lui pe
plac, nu a purtat robă. Biserica lui a început să se adune în sala de
festivităţi a unui liceu. El a pornit treaba purtând în fiecare duminică un
costum de birou. Dar când s-a apropiat prima duminică din Advent, iar ei urmau să aibă Împărtăşania,
mi-a zis, „Tată, pur şi simplu nu sunt în stare. O să-mi pun roba.”
Vecinii lui, Joel şi soţia sa, veneau la biserica lui Eric. Joel era
modelul de persoană pentru care mişcarea cu bisericile noi a fost gândită –
suburban, din eşalonul mijlociu al lumii de afaceri, niciodată dus la biserică,
total secular. Eric şi-a imaginat că va veni, pentru că erau vecini, sau pentru
că Joel îl simpatiza. După acel serviciu de Advent l-a întrebat pe Joel ce
părere avea despre faptul că a purtat robă. Joel a zis: „Să ştii că a fost de
mare efect. Am vorbit cu soţia mea despre asta. Cred că ceea ce căutam cu
adevărat era un spaţiu sacru. Amândoi credem că l-am găsit.”
Consider că relevanţa este o fanfaronadă. Nu cred că oamenii sunt foarte
preocupaţi de genul de muzică pe care-l ai sau de structura serviciului tău
religios. Ei vor un loc unde Dumnezeu este luat în serios, unde şi ei sunt
luaţi în serios, unde nu există nici o manipulare a emoţiilor sau a nevoilor
lor de consum.
De ce ne-am lăsat prinşi de această înclinaţie pentru promovare, pentru
publicitate? Cred că ne distruge biserica.
Dar altcineva ar putea intra în
biserica lui Eric, l-ar vedea îmbrăcat în roba sa şi s-ar grăbi să iasă,
gândindu-se că tot locul acela era prea religios, prea bisericesc.
Atunci de ce vin dacă treaba nu este religioasă? Pentru ce merg ei la
biserică?
Sigur că există şi celălalt aspect al problemei. Dacă te duci la o biserică
unde toată lumea îndeplineşte un rol religios, s-ar putea să fie neplăcut. Dar
această mentalitate a performanţei, această mentalitate de model poate fi întâlnită
şi în biserica de cowboy sau oriunde altundeva – toată lumea îndeplineşte un
rol şi acolo, deopotrivă.
Dar am intrat în relaţie cu ceva care este legat de un mare mister. Avem de
gând să înlăturăm întregul mister pentru a putea păstra controlul? Nu stă
reverenţa în chiar centrul venerării lui Dumnezeu?
Iar dacă noi oferim o interpretare a credinţei în care întregul mister este
eliminat şi unde nu există nici o reverenţă, cum vor putea oamenii descoperi
vreodată că există ceva mai mult decât doar emoţiile lor, nevoile lor? Există ceva
mult mai mare decât nevoile mele. Cum aş putea ajunge la el dacă activitatea
bisericii şi programul de slujbe sunt centrate pe nevoile mele?
Unii oameni ar spune că este
important să avem un serviciu de închinare care să-i facă pe oameni să se simtă
confortabil pentru a putea auzi Evanghelia.
Eu cred că aceşti oameni se-nşală. Să ne gândim la povestea cu familia pe
care am avut-o în faţa noastră duminică. Nimeni nu s-a simţit confortabil.
Întreaga biserică s-a simţit mizerabil.
Dar cu toate acestea se poate ca membrii ei să fi experimentat mai multă
Evanghelie trecând pe la biata mamă, care era ruşinată de moarte, şi punându-şi
braţele în jurul ei.
Cum putem să ştim când cineva
trece de la simpla adaptare a slujirii la cultură la sacrificarea Evangheliei?
Mă gândesc că un test este acesta: îmi fac treaba potrivit istoriei lui
Iisus, metodelor lui Iisus, căii lui Iisus? Îmi sacrific relaţie, atenţie
personală, relaţie personală în schimbul unei scurtături, unui program care să
mă ajute să-mi duc treaba la capăt? Nu poţi face lucrarea lui Iisus într-un mod
non-Iisus şi să scapi nepedepsit – chiar dacă schema asta poate avea un foarte
mare „succes”.
Ceea ce ştiu că mă caracterizează este că rămân local. Sunt înrădăcinat în
viaţa pastorală, care este o viaţă comună, obişnuită. Încât cu toată această
strălucire şi imagine a spiritualităţii care circulă în jurul meu, mă simt
destul de indiferent la ea, ca să vă spun cinstit. Iar întrucâtva sunt bănuitor
faţă de spiritualitate pentru că pare să fie dezrădăcinată, neîntemeiată în
condiţiile locale, care sunt singurele condiţii în care poţi trăi o viaţă
creştină.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici.)