Nota traducătorului (G. F.): Vămile văzduhului
reprezintă una din temele preferate ale ortodoxiei populare. Nu și pentru
teologia ortodoxă respectabilă, firește, care zburdă eliberată de griji în
spațiul Schengen al geografiilor spirituale.
Bineînțeles că înțelegerea literală a subiectului
trebuie corectată (vezi de pildă intervenţia fericită a părintelui Thomas Hopko
http://www.ancientfaith.com/podcasts/illuminedheart/toll_houses_after_death_reality_or_heresy),
dar la noi întîlnești mai degrabă fie sprijinul acordat de preoțimea interesată
tocmai acestei înțelegeri literale, fie zîmbetul superior al teologilor profesioniști,
care expediază zeflemitor tema ca nerelevantă, de vreme ce nu este preluată în
mecanismul cultural, deci onorabil, al călătoriilor spirituale. Pentru lumea
bună sufletul e demn de atenție doar dacă este însoțit pe copertă de o
vrăjitoare călare pe mătură, iar în interior de referințe la Culianu. Credința
oamenilor superiori e un lucru serios, vedeți bine, nu precum cea a oamenilor
simpli. Oricum ar fi însă, vămile văzduhului reprezintă o bună ocazie pentru
toată lumea de a se gîndi la vămile pămîntului.
Nu știu ce e mai rău: să nu treci de vămile
văzduhului, sau nici măcar să nu ajungi la ele? Dar cum să ajungi la vămile
văzduhului dacă nu poți trece de cele ale pămîntului? Unde riști ori să rămîi suspendat
la o înălțime oarecare, ori să te tîrăști la nesfîrșit, fără să te mai poți înălța
vreodată.
Într-adevăr, creștinul călătorește spre
cele de sus printre cele de jos. Și în măsura în care călătoria
sufletului după moarte nu face decît să o continue pe cea făcută pe pămînt, cea
de aici ar trebui să primească o atenție cel puțin egală. La vămile văzduhului,
vameși sunt dracii. Poate că tot ei păzesc și vămile pămîntului, însă o fac sub
niște forme atrăgătoare. Destul de atrăgătoare încît călătorul, homo viator,
să se simtă ispitit să-și tragă sufletul în acel loc pentru o vreme. Sau chiar
să-l lase acolo.
În eseul lui David Elliot „Passing Through the
Sirens. The Trials of the Christian Wayfarer in the World” (publicat în numărul
din iulie/august 2012 al revistei Touchstone Magazine, text disponibil
integral la adresa http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=25-04-034-f)
din care am tradus o parte mai jos, este vorba tocmai despre acești „vameși” ai
pămîntului, care urmăresc împiedicarea călătoriei creștinului fie prin blocarea
lui într-un loc și un timp mort, fie prin orientarea lui într-o direcție
greșită. Elliot numește acești vameși „sirene”, în acord cu literatura clasică. Și
dacă tot trăim într-o cultură a sirenelor, m-am gîndit că ar fi util să aflăm
cîte ceva despre ele. În primul rînd, că există. Poate că nu strică nici să știm cui
datorăm indiferența față de vămile pămîntului și disprețul pentru vămile
văzduhului.
Poate că balaurii sunt morți, dar sirenele sunt
bine mersi. Pe de o parte, pentru că pe cît de greu sunt de zărit, pe atît de
ușor sunt de confundat. Uneori poartă lavalieră, alteori papion. Nu știu ce să zic despre
femeia cu barbă, dar rar întîlnești o sirenă fără. Și chiar dacă și-ar arăta coada, cine-ar
da într-o sirenă? Într-un balaur desigur, am da cu toții. Mai ales atunci cînd este
mort deja. Dar pe sirene le protejăm – ba nu, le admirăm. Pentru că le
confundăm cu altcineva. Nimeni nu ar confunda un balaur cu altceva, dar pe
o sirenă? O sirenă poate fi o călăuză. Un mentor. Poate fi o oază. Nicăieri nu
găsești mai multe oaze ca în deșert, nu-i așa? Dar călătorul însetat nu se
gîndește la asta nici măcar atunci cînd are gura plină de nisip. Pentru că o sirenă
îți este întotdeauna un prieten, niciodată un dușman. Este prietenul din cauza
căruia toți prietenii îți devin dușmani. Balauri, pe care ești gata să-i răpui
tu, cel dintîi. De dragul sirenei pentru care „ceea ce unește este mai
important decît ceea ce separă” – titlul unui cîntec de succes, un șlagăr
îndrăgit și fredonat cam pe toate drumurile României de o bună bucată de vreme.
*
David Elliot: Trecînd de sirene. Încercările
creștinului călător prin lume
Dacă creștinul nu este decît un călător aflat în
trecere prin lume, asta înseamnă că trebuie să se dedice unui ascetism strict,
să condamne întreaga cultură și societate și să se poarte în general de parcă
i-ar lipsi vreo doagă? Din fericire, nu. Sfinții Augustin și Grigorie cel Mare
au spus că drumețul se poate bucura în mod legitim de înlesnirile unor hanuri
retrase și că aceste hanuri corespund plăcerilor bune și curate pe care le poți
descoperi în cursul vieții de călător. Pericolul vine din zăbovirea în aceste
hanuri cu prețul ratării misiunii sau al confundării hanului cu căminul
adevărat, marcată de încercarea de a întemeia o ședere permanentă. Dacă acest
lucru se-ntîmplă, pelerinul a devenit un „om lumesc” (Luca 12: 19-20), iar
starea lui devine atunci asemănătoare cu cea a personajelor din Odiseea,
care au mîncat flori de lotus și și-au uitat adevărata lor casă. Așa cum s-a
întîmplat cu tovarășii lui Enea, care s-au retras în Sicilia în loc să stăruiască
în chemarea lor de a întemeia Roma, sau cu israeliții cîrtitori care au pierit
în deșert după ce au refuzat să-l urmeze pe Moise în Pămîntul Făgăduinței, tot
astfel omul lumesc este cel care renunță la misiunea sa, rămînînd în amintirea celorlalți
călători mai înțelepți, care-l pomenesc doar ca pe un personaj dintr-o poveste moralizatoare.
Care ar fi unele dintre căile prin care călătorul
este momit să devină un om lumesc și să renunțe la călătoria sa către patria
cerească? Pentru Părinți Bisericii, călătoriile lui homo viator sunt comparabile
cu cea a lui Ulise. Așa cum Ulise s-a legat de catarg și a înfundat urechile
tovarășilor săi pentru ca aceștia să nu audă cîntecul sirenelor, tot astfel
călătorul creștin este purtat în corabia Bisericii, legat de catargul Crucii și
sfătuit să ignore cîntecele dulci și periculoase de sirenă intonate de această
lume. O listă incompletă de asemenea cîntece de sirenă poate fi găsită printre
ispitele asupra cărora ne-au prevenit Augustin, Ioan Gură de Aur, Grigorie cel
Mare, Toma d’Aquino, John Henry Newman, C. S. Lewis și tradiția în general.
Putem enumera aceste cântece și tipul de om lumesc pe care-l produc după cum
urmează.
Sirena persecuției
Menționată uneori drept „Cezarul„ sau „Fiara”,
această sirenă cîntă un cîntec care-l conduce pe călător spre lașitate.
Refrenul ei vorbește despre faptul că el trebuie să se adapteze la cei din jur
și despre cît de rău va fi dacă va fi condamnat de societate și de semenii lui.
Părinții Bisericii au identificat această sirenă în primul rînd cu teama de
persecuția fizică, așa că imaginea culturală pe care i-au atribuit-o Persecutorului
a fost cea a soldaților romani aruncîndu-te la lei.
Dar această sirenă, care nu s-ar putea sustrage
reproșului Satanei care o consideră vinovată de fenomenul martirilor, a devenit
mai subtilă. Noua ei tehnică este „persecuția blîndă”: să-l scoată pe călător
de pe drum prin intimidarea lui, făcîndu-l să se teamă să mărturisească
adevărurile „depășite”, care l-ar izola din punct de vedere social. Șmecheria
constă în exploatarea sensibilității cu imagini ale înstrăinării de familie,
prieteni sau colegi. Cu pierderea slujbei sau cu refuzul promovării sau
prelungirii unui contract; sau cu teama de a nu ajunge să arate ca un
fundamentalist, un maniac sau fanatic. Presiunea exercitată de New York Times,
BBC și alte organisme culturale pentru a-i determina pe oameni să tăgăduiască
în mod tacit „cuvintele grele” ale lui Hristos este un gen de astfel de
persecuție blîndă.
Blestemul aruncat de această sirenă este:
„Blestemați sunt cei prigoniți pentru dreptate, căci nu a lor este împărăția
acestei lumi.” Călătorul ademenit de această sirenă este sfătuit să-și
amintească: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de
acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa” (Luca 9:26)
Sirena vanității
Această sirenă îl ispitește pe călător să
părăsească drumul și să intre într-un han foarte plăcut, plin de faimă, glorie,
strălucire și de tot ceea ce este în mare vogă. Cîntecul vanității era adresat
de regulă marilor sportivi, frumuseților răpitoare, generalilor victorioși și
celor care au realizat lucruri importante în arte și științe. Șmecheria era
să-l țină pe călător absorbit de o lume în care era răsfățat și admirat sau,
dacă nu era demn de asta, să facă din el unul din acei gură-cască ale căror
„minți ling umbre”.
Dar vanitatea s-a retras în latura ei vulgară în
ultima vreme și preferă să se bălăcească în mizerie. În loc să laude generali
glorioși și mari poeți, ea îi face acum pe oameni să idolatrizeze și să imite
celebrități ale culturii pop lipsite de virtute, caracter sau de orice
realizare veritabilă. Multe dintre asemenea celebrități sunt de fapt lipsite
pînă și de o fărîmă de talent sau frumusețe. Vanitatea se ocupă de strălucirea,
aspectul țipător și superficialitatea care stau la baza fiecărui spectacol, film
sau reclamă TV precum și de mania pentru diverse sporturi și sportivi.
Obsesiile pentru American Idol, Cosmopolitan, ESPN, Las Vegas sau
pentru o prezentare pariziană de modă și toată vorbăria despre „ce-i nou” sunt
toate imagini bune pentru Vanitate.
Blestemul aruncat de această sirenă sună așa:
„Blestemați sunt cei ce plîng, căci aceia nu vor fi mîngîiați.” Călătorii care
întîlnesc Vanitatea pe drum sunt încurajați să-și amintească de moarte prin
intermediul unor gesturi precum vizitarea mormintelor și meditarea la versete
precum „Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului!”
(Isaia 40:6).
Sirena veacului
Omniprezentă și poate cea mai reprezentativă
dintre sirene, aceasta cîntă un cîntec de leagăn care invită la lene
intelectuală și spirituală, spunîndu-i călătorului că „realitatea” se reduce la
standardele și concepțiile despre lume ale propriei lui societăți. Scopul este
acela de a face din om un nimic, cerîndu-i să definească realitatea numai prin Zeitgeist
sau „spiritul timpului”, cu toate ideologiile, propaganda și opiniile
acceptabile, prin care diavolul își exercită în primul rînd rolul său de
„înșelător al lumii”. Dacă reușește, această sirenă transformă călătorul într-o
giruetă pentru care realitatea nu înseamnă nimic altceva decît ultima chestie
trîmbițată de sondajele de opinie, statistici, „studii recente” și alte lucruri
de genul acesta. Difuzoarele întrebuințate de această sirenă sunt publicațiile
obișnuite, dezbaterile difuzate la radio și TV, buletinele de știri și alte
forme de media despre care oamenii presupun cu naivitate că le oferă o imagine
corectă a „lumii reale”.
Girueta privește-n gol atunci cînd aude vorba lui
Socrate: „Viața care nu s-a cercetat pe sine nu merită să fie trăită” (Apărarea
lui Socrate, 38a). Această sirenă îl urmărește pe călător în orice vreme,
și el o poate înfrunta amintindu-și de această vorbă: „Nu vă potriviţi acestui veac, ci schimbaţi-vă prin
înnoirea minţii” (Romani 12:2)
Sirena elitei
Această sirenă îi cîntă călătorului în cele mai
puternice și mai subtile cîntece mortale ale lumii: melodiile despre mîndria
resimțită atunci cînd aparții unui club superior și exclusivist. Grupul se
poate lăuda cu pretențiile sale spirituale, intelectuale, culturale, naționale
sau de alt gen. „Noi” pot fi fariseii față de gloate, grecii față de „barbari”,
aristocrația față de țărani, educații față de filistini, cei bine informați
față de cei lipsiți de educație, sau orice alt grup care se consideră superior
față de alții în vreo privință. Scopul este să te numeri și tu printre cei
remarcabili, importanți, deosebiți, printre cei care „învîrt treburile”.
Ambiția de a pătrunde sau de a avansa într-un asemenea grup și snobismul etalat
odată ce „te-ai ajuns”, sunt temele principale din cântecul acestei sirene. Lumescul
ei fanfaron devine adeseori familiarul, chiar dacă detestabil, om cu pretenții:
numiți-l inițiatul, VIP-ul sau omul providențial. Spre deosebire de giruetă,
personajul VIP face impresie în rîndul elitei intelectuale, artistice sau chiar
spirituale, și-și apleacă privirea cu dispreț spre „mulțimea ordinară” sau
„turma analfabetă”.
În vremea lui Hristos, fariseii sau cei „curați” îi
reprezentau pe cei care se considerau prea buni pentru a avea nevoie să se
pocăiască (Luca 7:30) și care se răsteau la oamenii obișnuiți: „Dar mulţimea
aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7:49). În vremea
noastră, VIP-ul este de regulă un intelectual, un estet sau un „expert” dintr-o
societate profesională sau de elită. Dar asemenea fariseului, sfînt în sens
profesional, și el are același moto: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că nu sunt
ca ceilalți oameni.”
După cum C. S. Lewis a notat cu iscusință, coteria
VIP este alcătuită dintr-un cerc exterior și altul interior. Cercul exterior,
inferior, mediază Zeitgeist-ul celorlalte VIP-uri (și, prin intermediul
acestora, giruetelor) într-o manieră suficient de nouă pentru a ascunde faptul
că nu face decît să repete papagalicește ceea ce oricum toată lumea știa deja.
Acest lucru este realizat de obicei cu ajutorul cuvintelor lungi și rare și a
unui jargon sofisticat care-i face pe cei banali să pară profunzi. VIP-urile
întrebuințează acest miraj al profunzimii pentru a-i intimida pe ceilalți și
pentru a consolida propriul lor simț de superioritate față de „mulțime”, pentru
care cuvintele lor cu numeroase silabe n-au nici o noimă. Mari rispitori de
nume și citate, acești membri ai cercului exterior îți spun întotdeuna că au
studiat la Harvard sau Princeton și nu uită niciodată să așeze un „M.D.” sau un
„Ph.D.” în dreptul propriilor nume.
Cercul interior, superior al VIP-urilor este mult
mai descurajator: în loc doar să slujească Zeitgeist-ul, personajele de
aici sunt destul de talentate și de manipulatoare pentru a influența lucrurile
și mai mult în direcția (pur lumească) în care oricum mergeau. Aceasta îi face
pe membrii cercului exterior să-i laude pe cei din interior în termeni precum
„îndrăzneț” și „progresist.” Cele mai înzestrate VIP-uri pot chiar să modifice Zeitgeist-ul
în mai rău prin elaborarea unor ideologii teribile sau prin inițierea unor
revoluții în arte, științe, economie sau politică.
Blestemul rostit de această sirenă este:
„Bestemați sunt cei săraci cu duhul, căci nu a lor este împărăția acestei
lumi.” Călătorul care întîlnește această sirenă pe drum este sfătuit să se
smerească precum un copilaș și să ocupe locul cel mai umil la petrecere (Luca
14:10).
Mijlocul poveștii
Oare a vedea lumea ca un lăcaş de sirene înseamnă
a spune că societatea este rea? Știm care sunt urmările obișnuite ale unei
asemenea viziuni: cei aleși se retrag în secte, iar de pe coama acoperișului
teologiilor lor ascetice, apocaliptice, care resping lumea, își clatină cu
mînie pletele cărunte către o lume pe care o condamnă – și care le întoarce
complimentul tratîndu-i ca pe niște țăcăniți.
Însă adevărul este mai complicat. „Societate”
înseamnă: ființe umane care trăiesc și realizează lucruri laolaltă. În veacul
nostru căzut, linia celei mai mici rezistențe a societății va fi să meargă
către sirene mai degrabă decît să se-ndepărteze de ele. Societatea nu este
așadar rea prin definiție, ci tinde să devină așa „by default”, nefăcînd nimic.
Aceasta este o parte importantă a „Veștii Rele” care face „Vestea Bună”
necesară. Dar cînd un aspect oarecare al culturii sau societății este inofensiv,
atunci cu singuranță acel fenomen aparține celei de-a doua definiții a
cuvîntului „lume” (he oikoumene, „pămîntul locuit”) într-un fel care nu
implică corupția prin cea de-a treia definiție (veacul rău, aion). Acel
aspect benign și șansa pentru înaintarea reală, chiar dacă limitată, pe care o
permite, este acel fitil care fumegă și pe care trebuie să-l reaprindem de
fiecare dată cînd putem, avînd grijă să nu-l înăbușim vreodată.
Fiindcă noi, călătorii, ne aflăm la rîndul nostru in
media res: suntem născuți la jumătatea unei povești al cărei cadru cuprinde
tot felul de trăsături specifice privitoare la familie, gospodărie, vecinătate,
oraș, cultură și națiune. Nici un creștin nu are de ce să îmbrățișeze o viziune
care privește aceste lucruri drept irelevante pentru ceea ce suntem. După cum a
spus-o Lewis, învierea trupului poate cuprinde învierea unor bunuri sociale
precum „trupul nostru mai mare” astfel încît, de pildă, adevărata Anglie să fie
împlinită mai degrabă decît desființată în Ceruri.
Însă aici, jos, „pe drum”, trebuie să
practicăm o anumită contra mundum dacă vrem să nu fim vrăjiți de sirene.
Să zicem că alegerile mele arată că nu mă gîndesc la mine în primul rînd ca la
un pelerin creștin aflat în căutarea patriei cerești, ci ca la cineva preocupat
mai întîi de toate de bani, proprietăți, putere, divertisment, aspect, ambiție,
prestigiu sau alte lucruri de acest fel. În acest caz, sirenele m-au înhățat,
iar eu am renunțat la misiunea călătorului. Nu mă mai pot socoti doar „în”
lume, ci am devenit unul „de-al” lumii.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)