A-i vorbi unui om care
rătăcește despre importanța căutării este ca și cum l-ai condamna la o rătăcire
nesfîrșită. Nu poți căuta nimic cînd rătăcești. Tocmai de aceea rătăcești,
pentru că nu știi sau ai uitat că ar fi ceva de căutat. Nu rătăcești pentru că
pierzi drumul, ci pentru că nu mai există nici un drum. Drumul spre tine
însuți, spre casă, spre Graal, Iertare, Împăcare, Pace, Domnul, Împărăție, nu
are nici un sens pentru cel care rătăcește. Nu pierderea acestor lucruri îl face
pe cineva să rătăcească, ci absența lor. Chiar dacă ar da întîmplător peste
lucrurile care merită căutate și care i-ar sfîrși rătăcirea, transformînd-o
într-o căutare, rătăcitorul tot nu le-ar putea recunoaște. Călăuza
lui Tarkovski reprezintă o încercare de a transforma niște rătăcitori în
căutători. Dar nu știu cît sens mai are o asemenea încercare într-o cultură ca
a noastră unde rătăcirea este asimilată căutării.
Este adevărat că dl Pleșu,
una dintre călăuzele statornice din peisajul românesc post-decembrist,
deplîngea recent fenomenul rătăcirii, semnalînd neputința rătăcitorilor de a
realiza un dialog:
„Se schimbă mesaje previzibile, limbajul standardizat e
în ofensivă, prescurtările, codul cîștigă teren. Cantitativ, trăim, prin
Internet, într-un ocean de cuvinte, dar într-un ocean sterp, asemănător cu
tăcerea. Volubilitatea unui popor de singuratici e, în realitate,
non-comunicare, autism, suspensie a spiritului comunitar.” (http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/cultura-dialogului-declin).
Dar dacă definești
sistematic și la nesfîrșit pe cineva doar prin grija pentru capra vecinului, nu
trebuie să te mire că omul acela își pierde interesul nu doar pentru vecin, ci
și pentru el însuși. Potecile dintre vecini au fost năpădite de bălăriile
cultivate de cei care au distrus cultura vecinului în România, văzînd de pildă în
sentimentul solidarității o piedică în calea spiritului civic și inițiativei
individuale.
Se pare că tema „căutării”
l-a ajuns din urmă pe dl Pleșu, și l-a găsit singur. Lucrul îl incomodează,
evident, dar nu la fel de mult precum îl deranjează efortul unora precum Dan
Puric (http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/cum-s-a-inventat-conflict-andrei-plesu-dan-puric-1_56814afc37115986c6e65951/index.html),
de a le aminti românilor că au o casă, un loc al lor.
Sigur că există impostură
în ambele cazuri (vezi aici o lucidă și curajoasă – avînd în vedere cohortele de admiratori ai celor doi – abordare a diferențelor, dar și asemănărilor dintre Pleșu și Puric: https://alexandruracu.wordpress.com/2015/12/30/marele-meci-din-finalul-unui-an-dramatic-plesu-contra-puric/).
De partea domnului Pleșu, care vorbește despre căutare cînd habar nu are de
casă (dacă nu cumva refuză să știe de casă). Și de partea maestrului Puric,
care vorbește despre întoarcerea acasă de parcă ar fi un drum la fel de lesne
de făcut precum cel spre sala unde tocmai și-a programat ultima conferință.