Pagini

Oameni și Locuri

marți, 15 martie 2016

Uşile, uşile!



În Biserică rişti să vezi chestii. De pildă, în BOR rişti să vezi cerurile închise. Sau oameni morţi. Uneori, chiar şi oameni vii. Lucruri de taină, despre care nu se cuvine omului să vorbească.
A lega pe un om cu jurămînt ca să spună ce are de spus nu are nici un sens, mai ales atunci cînd printre lucrurile pe care le are de spus se numără şi respingerea jurămîntului, după cum bine subliniază Al. Racu (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/03/13/juraminte-sfinte/). Dar poate că BOR îşi leagă slujitorii prin jurămînt nu atît pentru a spune ce au învăţat, ci mai ales pentru a nu spune nimic în afară de ceea ce au fost învăţaţi. Slujitorii BOR jură atît că vor spune ceea ce au fost învăţaţi, cît şi că nu vor spune lucrurile pe care nu le-au învăţat. Nu vor spune nici ceea ce nu le-a fost spus şi cu atît mai puţin lucrurile despre care li s-a spus să nu le spună. Tradiţia este în siguranţă, chiar dacă în felul acesta îşi va mai pierde un pic din dinamism. Important e că va cîştiga în libertate, unii clerici răsuflînd probabil uşuraţi auzind de posibilitatea de a-şi lăsa conştiinţa pe seama jurămîntului.
Dar, mai ales, BOR este în siguranţă. Sarcina BOR este, să nu uităm, salvarea Bisericii cu orice preţ, chiar şi a credinţei cîtă vreme nu o costă nimic. Prin practica jurămîntului, BOR se asigură că oamenii nu vor spune nimic chiar şi atunci cînd vorbesc. Mai ales cînd s-ar putea ca printre slujitorii ei să se numere şi unii care fie au păţit „acte” care l-ar deranja pe orice om onest şi cinstit, fie au văzut, auzit sau înghiţit chestii despre care nici un om normal nu ar vrea să audă.