Pagini

Oameni și Locuri

luni, 11 aprilie 2016

În ce cred cei care cred?



„Oare cum poți cunoaște pe cineva pe lumea asta?”, întreabă Grigore Leșe (Acum știu cine sunt, Humanitas, 2013, p. 87) Și răspunde: „După cum horile se ridică din sufletul lui.”
Poate că maestrului Leșe i s-a părut inițial că horile se ridică așa cum se cuvine din sufletele artiștilor care au participat la melodia „Smerenie” a grupului Taxi. Sau poate a vrut doar să le ajute puțin. Nu înțelege de ce multă lume nu a apreciat un text care inițial i se păruse în regulă, un îndemn la descoperirea lemnului și a spiritului lemnului. Adică, pînă la urmă, e tot despre Dumnezeu, nu?
Nu.
Oamenilor li se pare surprinzătoare prezența dlui Leșe în videoclip pentru că îl consideră un credincios. Un creștin care asumă însă un mesaj compus și exprimat de un număr de celebrități al căror creștinism a fost descoperit de-abia acum, în ambianța unei biserici mici. Sau mai degrabă în umbra unei catedrale mari? De fapt, dacă pînă acum Catedrala Neamului nu a reprezentat obiectul unei mari afecțiuni populare, ea începe să devină cu adevărat apreciată și chiar iubită tocmai pentru că a fost pusă sub semnul întrebării de un grup de oameni pentru care creștinismul nu a fost o prioritate pînă acum. Prin melodia lor, cei de la Taxi i-au făcut proiectului Catedralei Neamului cel mai mare serviciu de imagine, un cadou neașteptat pentru Patriarh și ierarhia BOR în genere.
În ce cred cei care nu cred este titlul unei cărticele simpatice, agreabilă ca un laxativ natural sau ca niște picături de nas Rinofug, în care un agnostic moderat și cultivat, Umberto Eco, stă la taclale pe tema credinței. În România, Eco ar fi fost perceput drept creștin, în ciuda încercărilor lui de a se dezvinovăți, iar titlul cărții („cum adică «cei care nu cred? Nu vezi că Eco vorbește de Dumnezeu, că-i cunoaște personal pe îngeri?») ar fi fost considerat o eroare tipografică. Versiunea tare a cărții, ca o operație fără anestezie, este reprezentată de Dialoguri de seară, primul, singurul și ultimul efort apologetic consistent din ortodoxia românească de la Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie încoace. În Dialoguri de seară, Părintele Galeriu și Sorin Dumitrescu răspund relativismului religios al lui Andrei Pleșu și scepticismului lui Gabriel Liiceanu.
Grigore Leșe se declară surprins de reacție, de interpretarea mesajului (nu și de mesaj!), așa cum multă lume a fost surprinsă să-l vadă asociat acestui proiect. Mai puțin suprinși au fost cei de la Taxi: pentru ei, probabil că acordul maestrului Leșe a venit ca un răspuns normal. Dar nu au fost suprinși de participarea lui Grigore Leșe nici cei care au înțeles că tradiția, cultura și credința, oricît de împletite ar fi, nu sunt același lucru. Cel puțin nu atunci cînd prin credință înțelegem credință creștină:

„Anul nu s-a lăsat ușor măsurat. Mai demult a început în martie, în septembrie, în decembrie, în ianuarie... după placul împăraților, al consulilor, al marilor ierarhi. Au fost ani ai dezordinii, dar oamenii nu au părăsit plugul solar. Și Iisus Hristos a fost numit «Arător», «Arătoriu». Toți zeii lumii au ținut plugul în mînă, Osiris, Vișnu, Buda se numea Halivahana, de la «hala», ce însemna plug.” (Grigore Leșe, Acum știu cine sunt, p. 122.)

De la un om care declară că știe cine este, te-ai aștepta să-și cunoască locul. Iar Grigore Leșe și l-ar fi cunoscut pe al său dacă ar fi știut nu doar ce spun alții despre Domnul, ci mai ales ce a mărturisit Petru: „Şi El i-a întrebat: «Dar voi cine ziceţi că sunt Eu?» Răspunzând, Petru a zis Lui: «Tu eşti Hristosul».” (Marcu 8:27-29). În acest caz nu ar fi trebuit să știe intenția celor de la Taxi. Nu ar fi trebuit să știe nici măcar textul melodiei. Foarte probabil, nici nu i-ar mai fi fost solicitată colaborarea.

Notă: