„Oare cum poți cunoaște pe cineva pe lumea asta?”,
întreabă Grigore Leșe (Acum știu cine
sunt, Humanitas, 2013, p. 87) Și răspunde: „După cum horile se ridică din
sufletul lui.”
Poate că maestrului Leșe i s-a părut inițial că horile
se ridică așa cum se cuvine din sufletele artiștilor care au participat la
melodia „Smerenie” a grupului Taxi. Sau poate a vrut doar să le ajute puțin. Nu
înțelege de ce multă lume nu a apreciat un text care inițial i se păruse în
regulă, un îndemn la descoperirea lemnului și a spiritului lemnului. Adică,
pînă la urmă, e tot despre Dumnezeu, nu?
Nu.
Oamenilor li se pare surprinzătoare prezența dlui
Leșe în videoclip pentru că îl consideră un credincios. Un creștin care asumă însă un mesaj compus și exprimat de un număr de celebrități al căror creștinism a
fost descoperit de-abia acum, în ambianța unei biserici mici. Sau mai degrabă în umbra unei catedrale mari? De fapt, dacă
pînă acum Catedrala Neamului nu a reprezentat obiectul unei mari afecțiuni
populare, ea începe să devină cu adevărat apreciată și chiar iubită tocmai
pentru că a fost pusă sub semnul întrebării de un grup de oameni pentru care
creștinismul nu a fost o prioritate pînă acum. Prin melodia lor, cei de
la Taxi i-au făcut proiectului Catedralei Neamului cel mai mare serviciu de imagine,
un cadou neașteptat pentru Patriarh și ierarhia BOR în genere.
În ce cred cei care nu
cred
este titlul unei cărticele simpatice, agreabilă ca un laxativ natural sau ca
niște picături de nas Rinofug, în care un agnostic moderat și cultivat, Umberto
Eco, stă la taclale pe tema credinței. În România, Eco ar fi fost perceput
drept creștin, în ciuda încercărilor lui de a se dezvinovăți, iar titlul cărții
(„cum adică «cei care nu cred? Nu vezi că Eco vorbește de
Dumnezeu, că-i cunoaște personal pe îngeri?») ar fi fost considerat o eroare
tipografică. Versiunea tare a cărții, ca o operație fără anestezie, este
reprezentată de Dialoguri de seară,
primul, singurul și ultimul efort apologetic consistent din ortodoxia
românească de la Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie încoace. În Dialoguri de seară, Părintele Galeriu și Sorin Dumitrescu răspund relativismului religios al lui Andrei Pleșu și scepticismului lui Gabriel Liiceanu.
Grigore Leșe se declară surprins de reacție, de interpretarea mesajului (nu și de mesaj!), așa cum multă lume a fost surprinsă să-l vadă asociat acestui proiect. Mai puțin suprinși au fost cei de la Taxi: pentru ei, probabil că acordul maestrului Leșe a venit ca un răspuns normal. Dar nu au fost suprinși de participarea lui
Grigore Leșe nici cei care au înțeles că
tradiția, cultura și credința, oricît de împletite ar fi, nu sunt același
lucru. Cel puțin nu atunci cînd prin credință înțelegem credință creștină:
„Anul nu s-a lăsat ușor măsurat. Mai demult a
început în martie, în septembrie, în decembrie, în ianuarie... după placul
împăraților, al consulilor, al marilor ierarhi. Au fost ani ai dezordinii, dar
oamenii nu au părăsit plugul solar. Și Iisus Hristos a fost numit «Arător», «Arătoriu».
Toți zeii lumii au ținut plugul în mînă, Osiris, Vișnu, Buda se numea
Halivahana, de la «hala», ce însemna plug.” (Grigore Leșe, Acum știu cine sunt, p. 122.)
De la un om care declară că știe cine este, te-ai
aștepta să-și cunoască locul. Iar Grigore Leșe și l-ar fi cunoscut pe al său
dacă ar fi știut nu doar ce spun alții despre Domnul, ci mai ales ce a
mărturisit Petru: „Şi El i-a întrebat: «Dar voi cine ziceţi că sunt Eu?»
Răspunzând, Petru a zis Lui: «Tu eşti Hristosul».” (Marcu 8:27-29). În acest
caz nu ar fi trebuit să știe intenția celor de la Taxi. Nu ar fi trebuit să
știe nici măcar textul melodiei. Foarte probabil, nici nu i-ar mai fi fost
solicitată colaborarea.
Notă:
Vezi două texte lucide și tranșante în legătură cu
acest subiect aici: https://alexandruracu.wordpress.com/2016/04/10/scoala-caracterelor-si-scoala-primara/
și la https://alexandruracu.wordpress.com/2016/04/09/dumnezeu-prefera-lemnul-crucii-noi-ce-preferam/