Pagini

Oameni și Locuri

sâmbătă, 7 mai 2016

Despre muzica folk





Muzica folk răsună din orice album cu fotografii de familie. Este un amestec de sînge, lacrimi și zîmbet, țărînă și apă, care atrage cuvintele potrivite și le adună într-o poezie care se cîntă de la sine de fiecare dată cînd încerci să o reciți. Orice melodie folk are o adresă, cel puțin un cod poștal. Numeroase melodii folk au de altfel ca titlu nume de locuri:


Meet me in the evening, where the river is low
Meet me on the waters of the Ohio
No lines, no lines, the river is a river, not a line
My blood is the water and it’s darker and deeper than time

If the hounds are howling, then you cannot hide
My friend, I will meet you on the other side
No lines, no lines, the river is a river, not a line
My love is the water and it’s stronger and deeper than time

Meet me ’neath the moon, under the singing tree
If you are the first, stay there and wait for me
If no one comes by morning and the sun is a-rising red
If no one comes by morning, please forgive me, my friend
For I am dead.

(Patty Griffin, „Ohio”, https://www.youtube.com/watch?v=sfR8gaulJ54)   

Poezia s-a cîntat la începuturile ei, iar folkul reașează lucrurile la locul lor. Folkul este memoria unei comunități. Folkul repară lucrurile prin simplul faptul că le amintește, și reușește mai ales pentru că o face într-o formă muzicală. Ca în piesa lui Griffin, folkul le amintește oamenilor că rîurile care le străbat ținutul curg și prin ei. Rîurile sînt hotare, dar niciodată doar în sens geografic; sînt hotare în felul în care și sîngele este un hotar. A ignora aceste hotare e ca și cum ai ignora viața și moartea.  
Nu știu ce ar zice o apreciată etnologă, care a declarat pe nerăsuflate că preferă rock-ul folkului [1], dacă ar afla că mari artiști ai muzicii rock s-au convertit la folk. Să fie vorba, în cazul unor Robert Plant sau Mark Knopfler, de pildă, despre o regăsire, o recunoaștere și o revendicare a acelor hotare pe care le contestaseră ca muzicieni rock? În orice caz, este surprinzător că un om dedicat cercetării rădăcinilor, originilor și tradiției preferă un gen muzical preocupat mai degrabă  de detonarea lor.
Folkul ne vorbește nu doar despre lucrurile care ne ucid, ci și despre cele care nu ne lasă să trăim: Sarah Harmer și Susan Werner sunt doar două dintre numeroșii artiști  care abordează în mod explicit teme ecologice în muzica lor. În „Herbicides (done made my gay)”, Werner, ea însăși lesbiană, îi amenință pe fermierii conservatori, foarte devotați produselor Monsanto, că există pericolul ca fiii lor să ajungă homosexuali dacă mai folosesc pesticide și îngrășăminte chimice (http://www.rivetingriffs.com/Susan%20Werner.html).
În acest sens, mi se pare sugestiv că premiul BBC2 pe anul 2016 pentru cea mai bună melodie tradițională i-a fost acordat lui Sam Lee (http://www.bbc.co.uk/mediacentre/latestnews/2016/r2-folk-awards-winners), un fost expert în supraviețuirea în sălbăticie. [2] E ca și cum, o dată cu dispariția sălbăticiei, cineva care a cunoscut-o este rînduit să o fixeze în memoria noastră.

Note:

[2] „Before becoming a folk singer, Lee was a wilderness survival expert, and once travelled as a student of Ray Mears.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sam_Lee_%28folk_musician%29