Mi se pare interesant că discuțiile despre
valoarea creștinismului îi atrag mai mult pe cei care pretind că nu mai
sînt interesați de creștinism, cum se poate vedea pe forumul articolelor care
dezbat chestiunea. Mai puțin pe creștini, ocupați, cum sînt, de războiul ocult
pe care-l confundă cu cel nevăzut. Personal, înclin să cred că nu le pasă cu
adevărat nici măcar de asta. Le pasă, mai curînd, de „har”, de „puterea” care-ți
rezolvă problemele: un proces, ratele la bancă, un loc de muncă, sănătatea personală
ori a cuiva apropiat, un vecin agasant („dușmanii”), un soț/părinte/frate/copil cu care nu
te înțelegi, o persoană de sex opus cu care, dimpotrivă, ai vrea să te
înțelegi și, eventual, cu care să te însori, etc. Cîți dintre cei care au participat astăzi la slujbă știu ce s-a
sărbătorit astăzi? Cîți sînt cei cărora le pasă și de altceva decît de „aiazma”
sfințită astăzi? Sigur, clerul pune acest dezinteres crescînd pe seama
secularizării (nu vă lăsați intimidați de acest cuvînt pretențios; în realitate,
știm cu toții că el nu este decît un eufemism pentru oculta iudeo-masonică). Chiar
dacă, sau poate tocmai pentru că știe că acest dezinteres exprimă răspunsul
oamenilor la dezinteresul clerului față de Hristos.
Principiul lui „important e ce zice popa, nu ce
face popa” era valabil într-o anumită măsură într-o lume în care credincioșii
știau și făceau lucrurile uneori chiar mai bine decît popa. Într-o lume în care
credincioșii îl puteau îndrepta pe popă pentru că știau Scriptura și o împlineau
în viețile lor de zi cu zi. Dar această lume, lumea unei solidarități
tradiționale, nu mai există. Trăim într-o lume în care nimic important nu mai
contează. Dar tocmai aici este o șansă pentru orice lucru care contează cu
adevărat: orice acord dintre vorba adevărată și fapta corespunzătoare poate
face diferența. Prin urmare, a continua să susții că ce face popa nu contează,
cum propune BOR prin reprezentanții ei marcanți, este iresponsabil:
„Cumva, profitând de un cec în alb dat de Dumnezeu
Bisericii, preoții nu trebuie să răspundă nici unei acuzații. Fie că e vorba de
averi nejustificate, fie că e vorba de scutiri de taxe, fie că e vorba de
colaborări cu Serviciile, orice ar fi, din punctul de vedere al BOR nu despre
asta ar trebui să se vorbească. Și chiar dacă ar fi adevărate, ele nu
reprezintă decât un accident raportat la esența credinței și la misiunea
Bisericii.” (Mihai Radu, „Biserica și Merecedes-ul”, http://www.catavencii.ro/biserica-si-mercedes-ul/)
Dacă popa nu face ce zice, atunci nici ce zice el
nu mai contează. Și dacă ce zice nu mai contează, nici ce face nu mai contează.
Întrucît clerul de-abia așteaptă să ajungem în acest punct, evident că nu va propune
refacerea relației dintre ordinea credinței și cea a acțiunii, lex credendi, lex orandi. În schimb, teologii
ortodocși par să fie gata să dilueze ordinea credinței pînă la nivelul la care
acțiunea încetează să conteze pentru că a fost circumscrisă unei credințe care
nu mai înseamnă nimic:
„discuția s-a purtat mai mult asupra pertinenței
credinței: e bine să crezi, valorile creștinismului sunt benigne și în
societățile laice – mai exact, să zicem, invitații au tot dat din vorbe pe
lângă o variantă foarte diluată de pariu pascalian extrapolat la nivelul
întregii societăți. Un amestec de valori, apostolul Pavel, credință, istorie și
mântuire.” (Ibid.)
Opusul acestei forme extreme de relativism religios
este principiul potrivit căruia „important e ce face un om, nu ce spune”.
Afirmația îi aparține unuia dintre Rockefelleri, și a fost rostită în cadrul
unui discurs adresat Uniunii Sociale Baptiste în 1917, discurs care schița „biserica ecumenică a viitorului” (Phillip E. Johnson, „Faith Squandered. Why
Rockefeller Financed Scientific Naturalism”, Touchstone Magazine, March 2001, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=14-02-014-c
). Dar această poziție are consecința, după cum subliniază autorul articolului,
ca nici ceea ce faci, chiar dacă este vorba de un lucru cu adevărat valoros, să
nu mai aibă vreo importanță.
Extremele coincid, dar ortodoxia nu s-a aflat
niciodată în apropierea lor. Dreapta credință, dreapta slujire și dreapta
făptuire se sprijină și se afirmă reciproc. Din păcate, această integritate proprie ortodoxiei se regăsește tot mai rar în ortodoxia românească de astăzi.
A acuza secularismul de slăbirea credinței e ca și
cum am acuza religiile necreștine din lumea antică de lepădarea unora dintre
creștini în cursul prigoanelor. Dar creștinismul a triumfat într-un mediu mult
mai potrivnic nu pentru că ar fi fost ajutat, „înțeles” sau acceptat de lumea păgînă, ci pentru că
a refuzat separarea dintre suflet și trup, dintre credință și faptă, dintre om și
Dumnezeu. Pentru că teologii apărau consecvența, nu inconsecvența creștină. De
fapt, acesta era rolul apologeților: să explice unitatea și acordul planurilor
vieții creștine, lucruri tot atît de neînțeles pentru lumea păgînă din vechime cum sînt și pentru teologii ortodocși de astăzi. Potrivit Epistolei către
Diognet, creștinii nu se deosebesc prin nimic de ceilalți oameni decît prin
faptul că
„arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi
ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau
parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară
străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc
ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu
şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar
sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat,
dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile.
Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar
sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc
pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos.
Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt
îndreptăţiţi. Sunt ocăriţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc.
Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li
s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi
prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor.”
Potrivit profesorului Johnson, „este o greșeală
să-i acuzi pe dușmanii declarați ai religiei pentru starea actuală de
marginalizare intelectuală a credinței creștine. Campania de excludere a lui
Dumnezeu din domeniul cunoașterii a reușit în primul rînd din cauză că intelectualii
creștini de frunte, care i-au sfătuit pe binefăcători precum Rockefeller, erau
lipsiți de discernămînt, iar, în numeroase cazuri, se aflau ei înșiși pe
drumul către sincretism sau apostazie. Chestia cea mai gravă este că, în mare
parte, intelighenția creștină a rămas cam la fel.” (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=14-02-014-c)
Poate că această redefinire a credinței, ca valoare
de utilitate civică, explică preferința crescîndă a credincioșilor pentru
preoții „haioși” în defavoarea celor „cu har”. Nu mă refer aici la preoții „de
gașcă”, care încearcă să reziste în zonele unde Dumnezeu este redus la rolul de
„băiat de cartier”, ci la acei preoți care recurg la un comportament bizar
pentru a-și binedispune enoriașii, dar care de cele mai multe ori nu produc decît
un amestec penibil de grosolănie și înfumurare. Succesul acestor clovni va fi
asigurat, din păcate, nu doar de dispariția preoților integri, de genul celor care
justificau, prin asumarea necondiționată și lipsită de compromis a credinței,
ostilitatea totalitarismului comunist, ci și de lipsa de credibilitate a
preoților care îndrăznesc să vorbească din limuzină despre sarcina Bisericii de
a contribui la progresul moral al societății.
„Vii
diseară la denie, să bem și noi o bere?” am auzit pe cineva invitîndu-și
prietenul în Săptămîna Mare. Cînd cei care umblau cu „opiul” la ei au dispărut,
cînd pilula placebo a discursului moralizator nu mai păcălește pe nimeni, ci
plictisește pe toată lumea, pet-ul rămîne ultimul „Mîngîietor” care le-a mai
rămas credincioșilor. Iar dacă mai au noroc și de un preot care face tumbe, cu
atît mai bine.
Din cîte se pare, creștinismului nu i-au mai rămas
astăzi decît cei care pretind că nu mai sînt interesați de el. Ceea ce înseamnă că, în
sfîrșit, creștinismul e din nou pe mîini bune. Cel puțin tot atît de bune ca
cele care l-au îmbrățișat cu două mii de ani în urmă.