La zece zile după apariţia în The Times a unui articol defăimător
la adresa românilor,
Grigore Alexandrescu răspunde, exprimîndu-şi îndoiala că autorul
textului din publicaţia străină ar putea fi „un adevărat fiu al liberei Anglii”
(„Răspuns la un articol din The Times”,
Concordia, 23 februarie 1857, în Gr.
Alexandrescu, Fabule şi alte scrieri,
Editura pentru literatură, 1967, pp. 270-272, disponibil pe internet la adresa http://www.grigorealexandrescu.ro/opere/articole/raspuns_la_un_articol_din_the_times.html#.VzqvszE0-Sr).
După cum se poate vedea din articolul redat integral mai jos, Alexandrescu invocă
în apărarea noastră încrederea „puternicilor împăraţi şi a reprezintanţilor
lor” care „ne socotesc vrednici de o soarte mai bună”, dovezile unor „bărbaţi”
precum Edgar Quinet, care arată că „în poporul român se găsesc toate elementele
unei fericite regenerări”, precum şi mărturiile tuturor „streinilor de
distincţiune ce ne au vizitat [şi care] au mărturisit în favoarea bunului-simţ
şi a inteliginţei acestui popor”. În acest context, scriitorului român i se
pare că este
„un lucru vrednic de milă a vedea pe un
necunoscut, care se pare a nu avea cea mai mica ştiinţă de istoria noastră,
susţinînd că cinci milioane de oameni cari, în curs de mai mulţi seculi, şi-au
păstrat prin toate greutăţile timpilor de barbarie şi de invaziuni, limba,
legile, obiceiele străbune şi naţionalitatea, nu pot fi vrednici de libertate
şi nu pot sluji decît ca material de zidărie pentru alte imperie.”
Dar ce ar spune Alexandrescu dacă ar afla că
oameni bine cunoscuţi, români şi încă de dreapta, buni cunoscători ai istoriei
noastre, ne consideră la fel de nevrednici de libertate şi buni doar pentru a
umple rosturile dintre cărămizile imperiului UE? Că românii nu au de ales decît între
mahalaua ineptă şi elita coruptă? Că Mioriţa stă între noi şi Europa? Poate că poetul
ne-ar îndemna să dezminţim în continuare asemenea acuzaţii prin purtarea noastră,
aşa cum am făcut-o în întreaga noastră istorie. Şi, precum în fabula
„Oglindele” (https://ro.wikisource.org/wiki/Oglindele),
i-ar invita pe „toţi oamenii frumoşi s-arate cîte-o oglindă acelor urîcioşi.”
*
Răspuns la
un articol din The Times
Jurnalul The
Times în numărul său din 13 fevruar coprinde un articul foarte injurios
pentru naţiunea noastră. El zice ca „moldo-românii atât prin poziţiune cât şi
prin capacitate nu sunt în stare a juca un rol independent în Europa; că noi
înşine suntem un material care poate intra în construcţiunea zidirii altor
imperie, dar care nu are tăria şi soliditatea ca să stea în picioare de sineşi;
că boierimea este luxoasă şi imorală, incapabilă şi fără sentimente de patrie;
că preoţii noştri, săraci şi neînvăţaţi, sunt toţi în slujba Rusiei şi se uită
la ţar cu un respect religios; că ţărănimea noastră este o clase lipsită de
elementele de instrucţiune şi fără speranţă sau pas de vreo schimbare în
soartea sa cea degradată. Prin urmare că nu suntem priimitori de libertate şi
naţionalitate şi că această populaţiune coruptă şi neînvăţată nu poate fi
altceva decat instrumentul Rusiei.”
De am răspunde la aceste bârfiri, am da bănuiala că
ne temem să nu facă vreo impresiune desfavorabila asupra oamenilor de stat şi
publiciştilor europiani. Dar când puternicii împăraţi şi reprezintanţii lor ne
socotesc vrednici de o soarte mai bună, [1] când bărbaţii ca Saint-Marie Girardin,
[2] Quinet, [3] şi alţii dovedesc că în poporul român se găsesc toate elementele
unei fericite regenerări, când toţi streinii de distincţiune ce ne au vizitat
au mărturisit în favoarea bunului-simţ şi a inteliginţei acestui popor, este un
lucru vrednic de milă a vedea pe un necunoscut, care se pare a nu avea cea mai
mică ştiinţă de istoria noastră, susţinând că cinci milioane de oameni cari, în
curs de mai mulţi seculi, şi-au păstrat prin toate greutăţile timpilor de
barbarie şi de invaziuni, limba, legile, obiceiele străbune şi naţionalitatea,
nu pot fi vrednici de libertate şi nu pot sluji decât ca material de zidărie
pentru alte imperie. Dar de ar fi fost astfel, zidirea s-ar fi săvârşit de
mult, căci nici ocaziunile, nici încercările de afară nu au lipsit; apoi dacă
aceasta nu s-a făcut pe vremile când dreptul naţiunilor era mai puţin cunoscut şi
mai puţin respectat în Europa, nu se înşeală oare autorul articulului crezând că
astfel de cârpeli de zidărie se pot face acum? Nu sunt în mijlocul Europei
state mai mici decât ale noastre, dar independinte şi suverane, pe cari nici poziţiunea,
nici capacitatea nu le-ar scuti de a fi înghiţite, daca Puterile celei mari nu
ar chezăşui drepturile şi neatârnarea lor? Cât pentru ceea ce zice de
necapacitatea şi corupţiunea unei clasi a soţietăţii, noi nu recunoaştem
dreptul a o apăra, deşi am putea cita excepţiuni onorabile, zicem numai că
aceste viţiuri tot nu sunt în gradul în care era odată multe părţi ale lumii
civilizate, atunci când era o ruşine pentru un nobil a şti să scrie şi să
citească; când cârciumele era locurile de adunare ale cavalerilor de distincţiune,
şi duelurile şi aventurile scandaloase, titule de recomandare. Dacă preoţii şi ţăranii
noştri sunt neînvăţaţi, aceasta provine din pricina nestatorniciei guvernelor
acestor ţere, şi efectul va peri deodată cu cauza. A împuta însă clerului
nostru ardoarea pentru ruşi şi poporului lipsa dorinţei de a-şi schimba soartea,
aceasta nu cere refutare, căci pentru simpatii, Europa le cunoaşte, iar pentru aspirări
este ştiut că de câte ori o raza de speranţă a lucit în ochii românilor, ei
totdauna au fost gata a profita de dânsa. Apoi ce alta naţiune în gradul de
civilizare a naţiunii romane, şi în împrejurări ca acelea cari au zguduit o
mare parte a Europei în anii trecuţi, [4] ar fi arătat mai multă moderaţiune,
mai mult spirit de ordine decât aceasta? Nu este o naţiune vrednică de o soarte
mai bună? Ne place să credem că articulul injurios de care vorbim nu este scris
de un adevărat fiu al liberei Anglie, şi că nici guvernul, nici naţiunea anglă
nu-l pot aproba, mai ales că chiar în presa anglă aceste ţere au găsit nobili
apărători, precum este jurnalul numit The
Press, care se zice că în opiniunile sale politice n-a variat aşa de des ca
unii din confraţii săi.
De publicăm aici acel articul, care trebuie sa mâhnească
pe mulţi români, o facem numai ca să le arătăm că sunt încă jurnalişti cari ne
tăgăduiesc orice simtiment de naţionalitate; şi că de la noi atârnă de a desminţi
prin purtarea noastră, în împrejurările grave de acum, [5] asemenea acuzări; şi că
numai spiritul de înfrăţire şi o statornică voinţă ne vor arata vrednici de
simpatiele acelora ce ne au apărat cu căldură cauza şi de buna voinţă a marilor
Puteri, cari, într-un spirit de echitate şi de dreptate au luat asupră-le a ne
asigura viitorul.
Notele editorului (I. Fischer):
[1] Aluzie la Tratatul de la Paris
din 1856.
[2] Saint-Marie Girardin
(1801-1875), scriitor şi om politic francez, de tendinţă liberală, autor al
unor lucrări de istorie literară.
[3] Edgar Quinet (1803-1875),
istoric, scriitor şi om politic francez cu vederi democratice, deputat de
stînga în 1848, exilat după lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte. A
sprijinit consecvent drepturile la independenţă şi unire ale ţărilor române;
era căsătorit cu fiica lui Gh. Asachi, Hermiona.
[4] E vorba de Războiul Crimeii cu
întregul lui cortegiu de complicaţii diplomatice.
[5] Era epoca premergătoare
alegerilor pentru Divanul ad-hoc, şi luptele politice se înteţiseră.