Pagini

Oameni și Locuri

luni, 16 mai 2016

Spitale sau catedrale?



În mod normal nu ar fi trebuit să alegem, ci să le dorim şi pe unele, şi pe celelalte. Din păcate, românii se văd nevoiţi să aleagă nu din pricina unui presupus curent secularist, cît din cauza ierarhiei BOR, a cărei lăcomie rivalizează izbitor cu cea a politicienilor. Catedrala Mîntuirii Neamului ar trebui să fie locul vindecării neamului, deci tot un fel de spital. Dar cine se poate vindeca printr-un apel la vanitate? Dacă tot nu putem avea o ţară ca afară, măcar să avem o catedrală ca afară, nu? Cum se poate mîntui cineva, nu mai zic de un neam, într-o clădire a cărei construcţie a fost justificată prin nevoia nu de pocăinţă, ci de spaţiu confortabil pentru delegaţiile străine? Singurul secularism care afectează ortodoxia românească de astăzi este secularismul BOR.
În urma unei călătorii pe la nişte mănăstiri din Oltenia, Grigore Alexandrescu observă cu durere nesimţirea unor clerici manifestată în contextul unei credinţe „care slăbeşte din zi în zi.” Cu acuitatea maestrului fabulei, autorul pare să sugereze că următorii apostolilor ar merita bani şi pentru spitale, dacă nu şi-ar bate joc de catedrale, mai precis, de cei care ar îndrăzni să le viziteze fără a avea cardul la ei:

„În puţina vreme cît mai zăbovirăm la Bistriţa, călugării ne spuseră multe despre ticăloşia lor şi obiceiurile aristocratice ale părintelui egumen; norocire că noi veniserăm în trăsura cu patru cai, cu un surugiu care striga de îţi lua auzul şi cu doi dorobanţi ce îi eram datori prieteneştii îngrijiri a cîrmuitorului acelui judeţ. Altfel am fi fost în primejdie să mînem afara din mănăstire, după cum se urmează cu alţi păcătoşi care vin pe jos şi fără suită.
După un adevăr trivial, înaintea lui Dumnezeu suntem toţi deopotrivă, şi în locaşul lui nu este mic sau mare; dar unii din următorii apostolilor, uitînd adevărul acesta şi cercetînd cu scumpătate distincţiile societăţii, te primesc bine dacă vei fi boier, şi încă boier mare; mai puţin bine dacă vei fi neguţătoriu, iar de vei fi ţăran te poftesc afară.
Apoi se plîng ca stăpînirea îi nedreptăţeşte, luînd o parte din veniturile mănăstireşti pentru trebuinţele statului; stăpînirea le-a lăsat îndestul ca să trăiască după cuviinţă, şi încă să facă şi ceva bunătăţi; să ne arate dar bunătăţile care le fac, sau care le-au făcut, chiar pînă să nu li se ia aceste venituri; să ne arate fetele sărace care le-au ajutat, copiii săraci care i-au pus în şcoale, spitalele care le-au întemeiat; să ni le arate acestea, şi atunci vom zice că trebuie nu numai să li se lase veniturile, dar încă să li se mai adaoge. Cei dintîi călugări cărora li s-au încredinţat direcţia mănăstirilor s-au arătat vrednici de sarcina lor şi au împlinit în cuget curat dorinţa fundatorilor; dar alţii mai tîrziu, molipsindu-se de patimile şi vanităţile care muncesc societatea, au vrut sa adune comori şi să înoate în aur. Dumnezeiescul fiu al Marii era sărac şi smerit, iar oamenii care au făcut jurămînt de sărăcie şi de smerenie s-au întrecut la bogăţii şi au preumblat trufia lor în mijlocul obştii. Ştiu că sînt la aceasta excepţie vrednice de cinste, dar aş dori să fie încă mai multe, pentru interesul unei credinţe care slăbeşte din zi în zi, care nu s-a întins atît decît prin morala sa cea desăvîrşită, prin abnegaţie şi iubire de omenire, şi al căria întemeietor zicea ucenicilor săi: «Cel dintîi dintre voi să fie cel din urmă»”.
(Grigore Alexandrescu, „Memorial de călătorie”, în volumul Fabule şi alte scrieri, Editura pentru literatură, 1967, pp. 253-254, şi pe internet la adresa http://www.grigorealexandrescu.ro/opere/proza/bistrita_incheiere.html#.VznNsDE0-So).