Într-un sondaj recent, Biserica pare să iasă
prost. Bucureștenii au o părere mai bună despre pompieri, armată și poliție,
decît despre Biserică (http://qmagazine.ro/teodor-baconschi-de-ce-scade-biserica-in-increderea-romanilor_274417.html;
vezi un comentariu pătrunzător la https://alexandruracu.wordpress.com/2016/05/21/un-sondaj-recent-si-talcuirea-lui/).
Dar nu ar fi fost normal ca Biserica să apară mai degrabă în compania Educației
și Sănătății, adică în relație cu celelalte instituții care participă la buna
noastră creștere? De vreme ce Biserica nu este o instituție punitivă, ci
vindecătoare, prezența ei pe aceeași listă cu armata, poliția, SIE, etc. este
aberantă.
Cînd e vorba despre mediul infracțional, e normal
să ai mai multă încredere în Poliție; la fel, cînd e vorba de o amenințare militară,
Biserica se roagă pentru pace în primul rînd, și doar în mod excepțional pentru
victoria armatei. Este absolut normal ca populația să aibă o părere mai bună
despre pompieri, avînd în vedere gradul sporit de eficiență al furtunului cu apă
în stingerea incendiilor în comparație cu trasul clopotelor. Dar faptul că
Biserica se bucură de mai multă încredere decît Curtea Constituțională, Guvern,
Parlament și partidele politice pare să sugereze că populația ar prefera o constituție
evanghelică sau un model creștin de regim politic. Dacă lucrurile stau așa,
atunci opțiunea populației, departe de a exprima o rezervă sau neîncredere în
Biserică, este creștină și demonstrează, pe lîngă încredere în Biserică,
dreaptă judecată. Rezultatul sondajului spune două lucruri bune atît despre
Biserică, cît și despre cei care și-au exprimat opinia: 1.) Biserica se bucură
de încredere și 2.) Biserica se află unde trebuie iar oamenii știu unde este
acest loc.
În fine, nu chiar toți oamenii. De pildă,
comentînd rezultatul sondajului, dl Baconschi încearcă să interpreteze și să
explice ceea ce i se pare a fi „extinderea unui fenomen comunitar foarte grav:
criza de încredere în ansamblul instituțiilor.” (http://qmagazine.ro/teodor-baconschi-de-ce-scade-biserica-in-increderea-romanilor_274417.html).
Așa cum era de așteptat, vinovat este și de această dată creditorul instituției
încrederii, poporul. Dacă ești de partea poporului, ești dator cu încredere, o
datorie pe care, de regulă, o lași urmașilor tăi. Dacă ești de partea clasei
conducătoare, încrederea îți intră direct pe card. Trebuie doar să-ți mai
verifici contul din cînd în cînd, iar dacă extrasul de cont îți indică, sub
forma unui sondaj, de pildă, o diminuare a soldului, atunci înseamnă că e
timpul să-i amintești poporului data scadenței.
Dl Baconschi extrage din rezultatul sondajului
care indică reducerea încrederii bucureștenilor în Biserică un argument în
favoarea PF Daniel. Chiar așa, de ce ar slăbi încrederea într-o Biserică
condusă de un om cu studii în Apus, care manifestă o pastorație civilizată
(„urbană”, mai precis, de parcă civilizația nu poate fi decît urbană) și „atentă
la toată gama de probleme spirituale ale omului contemporan”? Să fie oare pentru
că „mahalaua ineptă” este incapabilă să recunoască omul a cărui valoare e stabilită
mai ales de studiile în străinătate, ori pentru că refuză să recunoască omul de
valoare tot așa cum l-a respins pe Hristos, sau pentru că participă la rîndul
ei la „cel mai radical proiect anti-elitist din ultimii 50 de ani: acela care
stigmatizează de facto, furtiv, perfid și pervers, valorile supărătoare care
i-ar putea divulga impostura.” (http://www.ziare.com/social/craciun/cateva-ganduri-de-craciun-1400657)? Să reprezinte răspunsul (aparent) defavorabil al
bucureștenilor întrebați un mod de a înjura „inteligența și știința de carte”? Poate
că, de fapt, sondajul nu are nici o valoare de vreme ce este posibil ca destui
respondenți să fie lipsiți de conștiința valorilor autentice.
Sînt sigur că dl Baconschi nu ar sugera niciodată o
astfel de explicație; în definitiv, doar cineva „care cunoaște uriașe deficite
de afecțiune, solidaritate, curaj și demnitate”, doar „[o] lume schimonosită de ură, abjecție și calomnie” (ibid.) ar
putea gîndi în felul acesta.
În orice caz, de vreme ce răspunsul nu este motivat
în nici un fel, nu văd de ce nemulțumirea respondenților ar fi generată de
manifestările tradiționale ale Ortodoxiei („Trăim tot mai mult într-o cultură
egalitaristă, care se opune principial oricărui tip de privilegiu. Or iată că
veșmintele arhierești bizantine, fastul liturgic și toate manifestările
„tradiționale” ale Ortodoxiei sunt privite de tot mai mulți ca forme
intolerabile de ostentație.” http://qmagazine.ro/teodor-baconschi-de-ce-scade-biserica-in-increderea-romanilor_274417.html).
Dosind limuzinele de lux sub veșmintele bizantine
și aroganța sub fastul liturgic, dl Baconschi speră poate ca lumea să uite care
este sarcina elitei, profane sau sacre: reprezentarea. Căci, după cum scria
Mircea Platon,
„[...] o elită are nu doar
rolul de a reprezenta poporul, ci şi de a reprezenta, de a întruchipa anumite
valori, poporului. Elita reprezintă un popor doar în măsura în care îi
reprezintă valorile, doar în măsura în care, asemenea lui Moise care îi mustra
pe evrei că au uitat de Dumnezeu şi se închina la Viţelul de Aur, îsi respectă
funcţia profetică: aceea de a-i aminti poporului de adevăr.” (Mircea Platon,
„Petru Th. Missir și statul reprezentativ”, https://irinamonica.wordpress.com/2011/07/01/petru-th-missir-si-statul-reprezentativ/
)
Elita și ierarhia se constituie prin vocația
reprezentării, deci a mijlocirii: între popor și cultura lui, în cazul elitei,
și între popor (din care face parte și elita) și Dumnezeu, în cazul ierarhiei.
Din păcate, din ideea reprezentării, unii au înțeles că trebuie să facă pe
șefu’. Alții, că poporul acesta „blestemat” (Ioan 7:49), nu merită slujit. Suprimînd
în felul acesta condiția reprezentării, trădîndu-și vocația și înșelîndu-ne
încrederea.