Pagini

Oameni și Locuri

luni, 23 mai 2016

Încrederea pe datorie



Într-un sondaj recent, Biserica pare să iasă prost. Bucureștenii au o părere mai bună despre pompieri, armată și poliție, decît despre Biserică (http://qmagazine.ro/teodor-baconschi-de-ce-scade-biserica-in-increderea-romanilor_274417.html; vezi un comentariu pătrunzător la https://alexandruracu.wordpress.com/2016/05/21/un-sondaj-recent-si-talcuirea-lui/). Dar nu ar fi fost normal ca Biserica să apară mai degrabă în compania Educației și Sănătății, adică în relație cu celelalte instituții care participă la buna noastră creștere? De vreme ce Biserica nu este o instituție punitivă, ci vindecătoare, prezența ei pe aceeași listă cu armata, poliția, SIE, etc. este aberantă.
Cînd e vorba despre mediul infracțional, e normal să ai mai multă încredere în Poliție; la fel, cînd e vorba de o amenințare militară, Biserica se roagă pentru pace în primul rînd, și doar în mod excepțional pentru victoria armatei. Este absolut normal ca populația să aibă o părere mai bună despre pompieri, avînd în vedere gradul sporit de eficiență al furtunului cu apă în stingerea incendiilor în comparație cu trasul clopotelor. Dar faptul că Biserica se bucură de mai multă încredere decît Curtea Constituțională, Guvern, Parlament și partidele politice pare să sugereze că populația ar prefera o constituție evanghelică sau un model creștin de regim politic. Dacă lucrurile stau așa, atunci opțiunea populației, departe de a exprima o rezervă sau neîncredere în Biserică, este creștină și demonstrează, pe lîngă încredere în Biserică, dreaptă judecată. Rezultatul sondajului spune două lucruri bune atît despre Biserică, cît și despre cei care și-au exprimat opinia: 1.) Biserica se bucură de încredere și 2.) Biserica se află unde trebuie iar oamenii știu unde este acest loc.
În fine, nu chiar toți oamenii. De pildă, comentînd rezultatul sondajului, dl Baconschi încearcă să interpreteze și să explice ceea ce i se pare a fi „extinderea unui fenomen comunitar foarte grav: criza de încredere în ansamblul instituțiilor.” (http://qmagazine.ro/teodor-baconschi-de-ce-scade-biserica-in-increderea-romanilor_274417.html). Așa cum era de așteptat, vinovat este și de această dată creditorul instituției încrederii, poporul. Dacă ești de partea poporului, ești dator cu încredere, o datorie pe care, de regulă, o lași urmașilor tăi. Dacă ești de partea clasei conducătoare, încrederea îți intră direct pe card. Trebuie doar să-ți mai verifici contul din cînd în cînd, iar dacă extrasul de cont îți indică, sub forma unui sondaj, de pildă, o diminuare a soldului, atunci înseamnă că e timpul să-i amintești poporului data scadenței.
Dl Baconschi extrage din rezultatul sondajului care indică reducerea încrederii bucureștenilor în Biserică un argument în favoarea PF Daniel. Chiar așa, de ce ar slăbi încrederea într-o Biserică condusă de un om cu studii în Apus, care manifestă o pastorație civilizată („urbană”, mai precis, de parcă civilizația nu poate fi decît urbană) și „atentă la toată gama de probleme spirituale ale omului contemporan”? Să fie oare pentru că „mahalaua ineptă” este incapabilă să recunoască omul a cărui valoare e stabilită mai ales de studiile în străinătate, ori pentru că refuză să recunoască omul de valoare tot așa cum l-a respins pe Hristos, sau pentru că participă la rîndul ei la „cel mai radical proiect anti-elitist din ultimii 50 de ani: acela care stigmatizează de facto, furtiv, perfid și pervers, valorile supărătoare care i-ar putea divulga impostura.” (http://www.ziare.com/social/craciun/cateva-ganduri-de-craciun-1400657)? Să reprezinte răspunsul (aparent) defavorabil al bucureștenilor întrebați un mod de a înjura „inteligența și știința de carte”? Poate că, de fapt, sondajul nu are nici o valoare de vreme ce este posibil ca destui respondenți să fie lipsiți de conștiința valorilor autentice.
Sînt sigur că dl Baconschi nu ar sugera niciodată o astfel de explicație; în definitiv, doar cineva „care cunoaște uriașe deficite de afecțiune, solidaritate, curaj și demnitate”, doar „[o] lume schimonosită de ură, abjecție și calomnie” (ibid.) ar putea gîndi în felul acesta.
În orice caz, de vreme ce răspunsul nu este motivat în nici un fel, nu văd de ce nemulțumirea respondenților ar fi generată de manifestările tradiționale ale Ortodoxiei („Trăim tot mai mult într-o cultură egalitaristă, care se opune principial oricărui tip de privilegiu. Or iată că veșmintele arhierești bizantine, fastul liturgic și toate manifestările „tradiționale” ale Ortodoxiei sunt privite de tot mai mulți ca forme intolerabile de ostentație.” http://qmagazine.ro/teodor-baconschi-de-ce-scade-biserica-in-increderea-romanilor_274417.html).
Dosind limuzinele de lux sub veșmintele bizantine și aroganța sub fastul liturgic, dl Baconschi speră poate ca lumea să uite care este sarcina elitei, profane sau sacre: reprezentarea. Căci, după cum scria Mircea Platon,

[...] o elită are nu doar rolul de a reprezenta poporul, ci şi de a reprezenta, de a întruchipa anumite valori, poporului. Elita reprezintă un popor doar în măsura în care îi reprezintă valorile, doar în măsura în care, asemenea lui Moise care îi mustra pe evrei că au uitat de Dumnezeu şi se închina la Viţelul de Aur, îsi respectă funcţia profetică: aceea de a-i aminti poporului de adevăr.” (Mircea Platon, „Petru Th. Missir și statul reprezentativ”, https://irinamonica.wordpress.com/2011/07/01/petru-th-missir-si-statul-reprezentativ/ )

Elita și ierarhia se constituie prin vocația reprezentării, deci a mijlocirii: între popor și cultura lui, în cazul elitei, și între popor (din care face parte și elita) și Dumnezeu, în cazul ierarhiei. Din păcate, din ideea reprezentării, unii au înțeles că trebuie să facă pe șefu’. Alții, că poporul acesta „blestemat” (Ioan 7:49), nu merită slujit. Suprimînd în felul acesta condiția reprezentării, trădîndu-și vocația și înșelîndu-ne încrederea.