Asta, cînd nu este ea însăşi de plîns, aşa cum
este de ceva vreme cazul muzicii româneşti pop, rock sau folk. Evident, nu mă
refer la acele cazuri cînd e greu de spus dacă solistul sughite sau doar are un
acces de tuse. S-ar putea ca publicului chiar să-i placă să audă astfel de
sunete chinuite. Redactorilor muzicali sigur le plac, altfel nu le-ar difuza
non-stop.
Mă gîndesc la acele nume respectabile din muzica
noastră care, deşi ştiu destulă muzică încît să poată realiza lucruri valoroase,
se complac în glumiţe despre VIP-uri media (vezi piesele lui Andrieş despre
Andreea Marin sau Bănică Jr.) sau în versuri adolescentine precum cei de la
Holograf. Sau, din contră, cînd versurile sunt mature, muzica le traduce
imediat pe înţelesul liceenilor. Mesaj confirmat uneori şi de imaginea
artiştilor din afişele concertelor, de parcă ar fi cu toţii colegi cu Bănică
Jr. în aceeaşi clasă veşnică de liceu. Oameni buni, daţi-vă odată bacul!
Nu e o ruşine să plîngi, dar să plîngi ca un
„băiat” („Şi băieţii plîng cîteodată”…) cînd eşti bărbat este. Probabil de vină
e prejudecata că doar copiii se pot emoţiona, sau că doar ei pot avea emoţii
veritabile. Dar cît de autentică este emoţia unui adult care se emoţionează ca
un copil?
E o ruşine cînd un bărbat plînge ca un băiat. Şi e
o ruşine că muzicienii români nu au aflat-o încă, oprindu-ne din plînsul de
mila lor şi a muzicii noastre. În definitiv, vorba lui Blind Boy Fuller, nu-i
plînsu’ o ruşine cînd există blues-ul pe lume?