După cum era de așteptat, odată cu apropierea
alegerilor „gloata ineptă” se bucură din nou de atenția supraomului (http://www.muzeultaranuluiroman.ro/home/lansare-de-carte-om-de-treaba-taranul-ro.html).
Nu am fost prezent la eveniment, dar bănuiesc că d-l Mihail Neamțu a lăsat
eutanasierea Mioriței (https://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-paton-miorita-irozii-si-nerozii/)
pentru altă dată. Cel mai probabil, apelul va fi reînnoit la iarnă, după
numărătoarea voturilor. Putem presupune și că, la lansarea cărții, viața satului
nu și-a mai arătat „obrazul gros şi inima
tabloidală” (http://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/moartea-satului-si-fericirea-sexy-la-romani).
Bine că
măcar în preajma alegerilor țăranul profitor din intervalul dintre alegeri
devine brusc profitabil.
Dar oricît de nedrepte ar fi injuriile elitei la
adresa țăranului, ele nu mi se par la fel de mistificatoare precum laudele pe
care aceasta i le aduce. Nu știu nici acum cît de oarbă e dragostea, dar e cert
că dragostea interesată e capabilă de orice aiureală. Iată ce spune d-l Mihail
Neamțu în prezentarea volumului:
„Daca insul contemplativ e
meditativ, omul gospodar al satelor e prevazator. El observa semnele vremii,
face calcule, poarta sub brat un caiet si lucreaza cu scopuri precise (stiind,
de pilda, cantitatea de samanta necesara pentru fiecare hectar sau pogon de
pamant). Omul de la tara se bucura de victoriile clipei, dar alearga mereu
catre urmatoarea indatorire.” http://www.librariabizantina.ro/om-de-treaba-taranul-paul-gherasim.html
Dar de ce sînt opuse prevederea și
contemplativitatea? Se poate la fel de bine ca prevederea să fie dobîndită
tocmai prin contemplativitate, printr-o anumită așezare în lume care nu are
nimic de-a face cu tipul de observație „obiectivă” practicată de științele moderne
ale naturii. „Scopurile precise” care orientează viața țăranului sînt în aceeași măsură hotărîte de vreme și vremuri, cît de tradiție, de cultura țărănească care i-a fost
transmisă și din care lucrarea pămîntului face parte. Deși îmi petrec o mare
parte din timp la țară, încă nu am văzut pînă acum pe cîmp un țăran cu caietul
sub braț. Asta nu înseamnă că țăranul nu-și numără baloții de paie, căpițele, snopii
de strujeni și sacii. Dar de fiecare dată și oricum ar calcula, fiecare țăran român
iese în pierdere, inclusiv în anii buni. Cu toate acestea, toți continuă să o
facă, să lucreze mai departe pămîntul, știind dinainte că vor ieși în pierdere.
De ce continuă? Pentru că scopul lor precis nu este rentabilitatea, ci
rămînerea pe loc. Rezistența și transmisiunea. Înainte, rezistența se ducea în
munți, cu sprijinul satelor. Acum se duce doar în sat. Și se rezistă nu pentru
„victoria clipei”, ci pentru a birui clipa. Pentru a păstra veșnicia. Dacă
veșnicia s-a născut la sat, atunci ea va muri odată cu el.
În recenzia la cartea lui Ionuț Butoi, Mircea
Vulcănescu: o microistorie a interbelicului românesc (București: Eikon,
2015), Mircea Platon arată că „economia umanistă pune în centru omul concret,
istoric, nu omul economic, abstract.” (http://convorbiri-literare.ro/?p=6719).
Omul concret, istoric este omul pe care Horia Bernea a întemeiat Muzeul
Țăranului. Într-un sens, Muzeul Țăranului a fost ridicat pe moaște, precum
biserica de la Războieni. Mă tem însă că muzeul trăiește în ultima vreme o
deplasare semantică de la locul lui originar, asemenea bisericilor mutate în
perioada comunistă. Dacă Ilie Moromete este înlocuit de Bălosu, dacă în locul salcîmului
sînt expuse brichetele făcute din el iar în locul coasei și furcii un caiet,
dacă dintr-un memorial al țăranului iconomic, făcut după chipul și asemănarea Iconomului
divin, Muzeul țăranului tinde să devină un atelier de producere și desfacere a
țăranului economic și pragmatic, atunci poate că și numele muzeului ar trebui
schimbat în Muzeul Noului Țăran Român.
Îngrijorat de anunțarea înființării unui „sat
model”, Mircea Eliade se liniștea declarînd că, oricît de riscantă ar fi o
asemenea inițiativă, fie ea venită din partea unor oameni competenți și
dedicați precum specialiștii din „școala Gusti”, ea va sfîrși prin a fi
integrată de lumea țărănească: „Cultura
țărănească este, încă, destul de fertilă ca să poată asimila și preface, după
canoanele sensibilității ei, și un «sat model»”. (http://www.cooperativag.ro/mircea-eliade-muzeul-satului-romanesc-partea-a-ii-a/).
Astăzi însă, pe de o parte lumea țărănească e confuză, dislocată, caută să se
regăsească, să se reașeze. Pe de altă parte, această lume nu se mai bucură de
grija și atenția unor etnologi care o iubesc și încearcă să o înțeleagă, precum
cei din școala lui Gusti (vezi, pe larg, în recenzia lui M. Platon citată mai
sus), ci se află sub asediul specialiștilor care o gîndesc în proprii lor
termeni, gata să profite de confuzia actuală a lumii satului, încercînd, după
cum scria tot Eliade, să împlinească „rezervele de creație și dorul de
reînnoire ale maselor țărănești [...]
după dorul lor, și această înnoire s-o facă după nevoile și prin
inițiativa lor.” http://www.cooperativag.ro/mircea-eliade-despre-muzeul-satului-romanesc/