„Un dezastru ar fi dacă/ Întreaga lume ar iubi”,
ne anunţă trupa Vama prin piesa „Epidemia de iubire”. Păi, tocmai asta
se-ntîmplă de ceva vreme, nu? Iubirea noastră a produs dezastrul în care ne
aflăm, şi tot ea a produs şi ura noastră şi indiferenţa noastră. Şi nu de prin
anii '60, de cînd iubirea a devenit „liberă”, de cînd Beatleşii ne asigurau că
„iubirea e singurul lucru de care aveţi nevoie”, ci de mai demult. De cînd omul a gustat
din iubirea de sine şi a văzut că e bună.
Nu e sigur că te poţi salva iubind. Chiar şi
iubirea celuilalt poate fi o formă de iubire de sine. Iubirea pentru propria
familie, pentru neam, pentru credinţă pot fi forme de iubire de sine, şi de
aceea Hristos ne atrage atenţia: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult
decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai
mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Pentru că oricine
nu-l iubeşte pe Hristos mai mult decît pe oricine altcineva nu iubeşte cu
adevărat pe nimeni.
Dacă îl iubeşti pe celălalt pentru a te salva pe
tine („Doar dacă iubesc pot să mă salvez/ Daca iubesc pe oricine îmi iese în
cale/ Voi supravieţui, condamnat la iubire/ O epidemie am să răspîndesc”), nu-l
iubeşti, de fapt. Îl iubeşti pe celălalt cu adevărat atunci cînd doreşti
salvarea lui, nu a ta. Mai mult, îl iubești pe celălalt cu adevărat atunci cînd doreşti salvarea lui fie și cu preţul
vieţii tale. Pentru că cine iubeşte cu adevărat ştie nu doar că viaţa lui sau a
ei este viaţa celui iubit, ci şi că această viaţă nu poate sfîrşi pentru că
această iubire nu poate sfîrşi.
Dar noi continuăm să răspîndim moartea, epidemia
pe care ne-o transmitem în numele iubirii. În numele iubirii de sine.