Am auzit că părintele Ioachim Parr a fost
suspendat sau chiar depus din cler, nu este clar (http://corortodox.blogspot.ro/2016/10/schiarhimandritul-ioachim-parr-fost.html).
Mă tem că răul a fost făcut deja, iar pedeapsa vine prea tîrziu. În plus, mi se
pare că pedeapsa este prea blîndă şi cred că orice creştin normal va fi de
acord cu mine după ce va citi argumentele de mai jos.
Părintele Parr a spus de-a lungul timpului lucruri
extrem de grave, pe care nici un creştin şi cu atît mai puţin un preot ortodox
nu îndrăzneşte să le spună. Sunt lucruri pe care ochiul creştinului de astăzi nu
le-a văzut, urechea lui nu le-a auzit şi care la inima lui nu s-au suit.
Părintele Ioachim Parr a spus că „să nu preferi
nimic iubirii lui Hristos”. Şi a mai spus că „dacă noi nu facem ceea ce spune
El, ori suntem nerozi, ori socotim, de fapt, că El este un mincinos” (Convorbiri pe pămînt rusesc, Egumeniţa,
2015, p. 33).
A mai spus că „Ceea ce (trebuie să) căutăm noi
este experienţa comunicării cu Dumnezeu, nu respectarea corectă a ritualului.”
(p. 38)
A spus despre anumiţi creştini, nişte maici, că nu
se iubesc, ci sunt invidioase şi geloase între ele (p. 61)
A spus că „Dumnezeu nu vine la noi prin
intermediul banilor sau al clădirilor, ci prin intermediul iubirii noastre.”
(p. 68) Aici Parr dovedeşte că nu a înţeles de fapt nimic din creştinism;
pentru că noi nu avem nevoie de bani şi clădiri pentru Dumnezeu, ci avem nevoie
de bani şi clădiri pentru noi. Şi da, avem nevoie de Dumnezeu – pentru a
dobîndi bani şi clădiri.
A mai spus că:
„Cea mai prielnică situaţie pentru viaţa
bisericească în general şi cea monahicească în special este sărăcia materială,
fuga de cele exterioare, pentru că aceste lucruri ne unesc strîns. Dar, cînd
Biserica duce o viaţă confortabilă, cînd viaţa monahală decurge în condiţii
confortabile, începem să ne atacăm unul pe celălalt. Încetăm să Îl mai căutăm pe
Dumnezeu, începem să căutăm binefăcători. Aceasta este o nebunie. Noi îl avem
pe Creatorul tuturor şi, cu toate acestea, mai rugăm încă pe cineva. El ne dă
tot ceea ce ar vrea El ca noi să avem. Când ne rugăm, când Îl iubim pe
Dumnezeu, când ne iubim unii pe alţii, minunile în Biserică au loc una după
alta.” (p. 68)
A spus şi alte lucruri inacceptabile, precum „noi
trebuie să trăim doar pentru un singur lucru. Pentru ce sunteţi aici, dacă nu
spre a vă pregăti pentru întâlnirea cu Domnul? «Eu trebuie să lucrez, să spăl,
să curăţ, să cos.» Aţi înnebunit? Nici nu v-aţi pune asemenea probleme, dacă
sufletul vostru l-ar dori pe Domnul aşa cum cerbul doreşte izvoarele apelor.”
(p. 70)
A afirmat despre nişte maici din mănăstire că nu
cred că Hristos se află acolo, în mănăstirea lor (p. 78). Dar orice creştin
ştie foarte bine că Hristos nu este aici şi acum, ci doar în veşnicie şi doar pretutindeni.
Şi bineînţeles că nu lumea se leapădă de Hristos, ci creştinii, dar asta stă în
firea lucrurilor.
Aşa că este bine că părintele Parr a fost oprit să
mai slujească, înainte ca unii creştini să se poată schimba şi să înceapă să-şi
iubească aproapele şi pe Dumnezeu. Dar pedeapsa nu este doar prea blîndă, ci
inutilă, cîtă vreme există posibilitatea ca părintele Parr să vorbească în
continuare. Un astfel de om ar trebui izgonit. Unui asemenea om ar trebui să i
se taie limba şi mîna cu care scrie.
Cel mai bine, un asemenea om ar trebui răstignit.