Progres

„Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:17)

De fiecare dată cînd sîntem vizitați de un avvă sau de un teolog renumit avem aerul că prezența venerabilă reprezintă un compliment în sine, ba, mai mult, o recunoaștere a măsurii înalte cu care este împlinită voia lui Dumnezeu în ortodoxia românească. De pildă, atunci cînd bătrînul Zaharia (Zaharou) ne spune că

„în România monahismul este trăit din ce în ce mai profund. Ați ieșit dintr-o perioadă istorică tragică, dar Dumnezeu vă dă har ca să recuperați totul. Văd acest progres atât în monahism, cât și în învățământul teologic și în viața parohială” (Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții, Deva 2015, pp. 129-130)

Ne bucurăm să aflăm că viața noastră creștină este apreciată de un monah îmbunătățit. Nici o clipă nu ne trece prin cap că un asemenea mesaj ar putea semnala la fel de bine o slăbire a credinței noastre: că ni s-ar spune, cu blîndețe și cu o mare încredere în puterea noastră de pătrundere, că nu trăim în Hristos după cum s-ar cuveni, că nu stăm bine pentru că nu stăm cu frică, dar că „Dumnezeu ne dă har ca să recuperăm totul”.   

Iar Dumnezeu chiar ne dă har ca să ne vedem cum stăm cu adevărat. Așa se face că nu suntem vizitați doar de creștini înduhovniciți, ci și de duhul acestei lumi: un episcop ortodox este șantajat de trei preoți ortodocși cu niște materiale compromițătoare; un preot ortodox este acuzat că ar fi încercat să abuzeze de un minor.

Faptele reclamate pot fi adevărate sau nu. Dar mușamalizarea  scandalului din 2001 de la mănăstirea Cernica arăta că Bisericii Ortodoxe Române nu-i păsa de adevăr, ci doar de imaginea ei. În 2001, BOR a demonstrat că nu este pregătită de judecată și că ar prefera ca judecata să înceapă cu lumea.

Într-adevăr, ortodoxiei românești nu i-au lipsit în toți acești ani secularismul, ateismul sau materialismul. Codurile de bare, cărțile de identitate cu date biometrice sunt și acum denunțate ca întruchipări sau curse ale Vrăjmașului. BOR pare să dispună de rezerve nelimitate de francmasonerie, care se dovedește un adversar preferabil prin prestigiu mai șterselor „secte” neoprotestante. În sfîrșit, mișcarea homosexuală a apărut la timp pentru a le oferi ortodocșilor români o nouă ocazie de a judeca lumea. O nouă ocazie de a a-și manifesta profunzimea credinței, judecînd pe toți și toate în afară de ei înșiși.

Dar susținînd demersul Coaliției pentru Familie, BOR se declară în mod implicit gata să primească judecata lui Dumnezeu. Și anume, să fie judecată pentru că este creștină:

Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta. (1 Petru 4: 15-16).

Lumea nu poate fi judecată pentru că nu este creștină cîtă vreme creștinii nu sînt pregătiți să fie judecați pentru că sînt creștini.

Pure calomnii sau cazuri reale, recentele scandaluri din BOR ar trebui privite ca pe o șansă oferită ortodoxiei românești de a primi judecata spre preamărirea lui Dumnezeu, suferind după voia lui Dumnezeu și nu ca ucigaş, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. Nu ca unul care „umblă potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2).

În Biserică ar trebui să găsim, chiar dacă într-o formă nedesăvîrșită, o viață adevărată, o lume adevărată. Aici ar trebui să vorbim cu niște oameni adevărați într-o limbă adevărată. Dar pentru a rămîne adevărată, Biserica trebuie să primească judecata. Doar așa Dumnezeu și omul, ori căsătoria ca unitate a bărbatului și femeii, vor rămîne niște realități credibile. Doar așa vom putea primi har ca să recuperăm totul.

         P.S.
         Recitind la o distanță de mai bine de doi ani acest text, simt nevoia să precizez sensul afirmației din ultimul paragraf, mai precis descrierea ca „formă nedesăvîrșită” a vieții din Biserică. Dincolo de diferența dintre ceea ce este desăvîrșit și ceea ce este în parte despre care vorbește Sf. Ap. Pavel în capitolul 13 din I Corinteni, aveam în minte modul imperfect și superficial în care asumăm uneori viața creștină. Contrar convingerii domnului Andrei Pleșu, potrivit căreia „creștinismul știe că locul desăvîrșirii («Împărăția») nu e din lumea aceasta, că lumea aceasta e doar «cale», loc de trecere, episod tulbure al «războiului nevăzut»” (https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/crestinism-necrestinesc-1?utm_campaign=adevarul.ro), în realitate, „locul” desăvîrșirii este, pentru creștin, aici și acum. Viața oferită credincioșilor în mod cotidian prin harul lui Dumnezeu și în mod special prin Sfintele Taine este desăvîrșită, este mîntuitoare și nu-i lipsește nimic pentru a-i putea aduce pe credincioși la desăvîrșire: prin Botez credinciosul se unește cu adevărat cu Hristos, iar prin Sf. Euharistie se împărtășește cu adevărat cu Hristosul cel Viu.
         (Precizare adăugată la 17 ianuarie 2020)