Pagini

Oameni și Locuri

luni, 18 septembrie 2017

Parabola Părintelui risipitor



(Pastișă după „Haina mai mult e privită decît persoana cinstită”, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Anton%20Pann%20-%20Nazdravaniile%20lui%20Nastratin%20Hogea.pdf, vezi și versiunea din interpretarea memorabilă a lui Florian Pittiș, https://www.youtube.com/watch?v=SKK6ManVRv0)  

A fost odată ca niciodată, și mai ales în zilele din urmă, un părinte duhovnic. Părintele era – și încă mai este – un părinte mare, ales, cu vorbire adîncă și privire grea. Oricui i se adresa ca unui părinte duhovnic mare, ales, cu vorbire adîncă și privire grea îi răspundea pe măsură, cu bunăvoință, cu priviri adînci și grele, cu vorbe alese, înțelese și subînțelese. Nu și celor care îi vorbeau simplu, ca unui părinte. Pentru că nu-i poți vorbi unui părinte ales ca părintelui tău, ci doar ca părintelui unui ales.
Poate că lucrurile stăteau așa pentru că părintelui ales îi plăceau oamenii aleși. Precum dl Andrei Pleșu, de pildă. Într-adevăr, cum altfel ar fi putut ajunge el, un om simplu, de la țară, lipsit de cultură și de educație, un părinte atît de ales?
În orice caz, auzind de acest grozav părinte, Nastratin Hogea se duse la el, ca sărac și neales îmbrăcat. Nastratin nu auzise de Andrei Scrima, și nici măcar de Dalai Lama. Știa doar de Hristos. Din păcate pentru Nastratin, dar mai ales pentru Hristos, și Hristos fusese cam sărac, biet îmbrăcat. Ce-i drept, se numise Alesul/Unsul, dar tocmai din această nepotrivire i se trase și trista pătimire.
Văzîndu-l pe Nastratin, Părintele îl primi, dar, fără a-l cinsti, îl puse iute în colțul mesei de gios. Nastratin văzînd aceasta în grabă alergă și pe al său prieten, cu rubrică în Dilema veche și autor publicat de Humanitas, îl rugă să-l sune pe părintele mare, ales, cu vorbire adîncă și privire grea, ca să-i spună că și el, Nastratin Hogea, este un om mare, ales, cu vorbire adîncă și privire grea, după cum i-o arătă și haina de postav roșu, de foc. Care nici măcar nu era a lui, ci a Fratelui.
Cînd pe Nastratin iarăși îl văzu, părintele se bucură cu bucurie aleasă, adîncă și grea, și cu mare cinste întîmpinîndu-l, astfel îi grăi: „Poftim, poftim, fiul meu ales, vino chiar în fruntea mesei; ține inelul și haina ta cea dintîi și gustă din vițelul cel gras, rezervat doar oamenilor aleși, ca noi doi și alți vulpoi de același soi. Dacă, în schimb, preferi caviar pe felii de mandarină, iată-le acolo. Uneori, oamenii aleși te fac să te crucești.”
Dar Nastratin, văzînd aceasta, începu a-și băga fața-n blide și a spune porcării: „Poftim, poftim față, poftim prosopon, mănîncă ce-i mai gras, căci văz că toți privesc la ce-i ales, dar persoana n-o cinstesc.” 
„Pentru ce faci aceasta?” părintele se bîlbîi. „Pentru că văz bine că, deși poftești la cele adînci și grele, te saturi doar cu cele subțiri și rele”, răspunse Nastratin cu jele.