Pagini

Oameni și Locuri

marți, 6 martie 2018

România de tip nou. Noul realism



Poezia poate salva. Dar poate și ucide?
„Poezia este atît de respectată în această țară,” observa Osip Mandelștam, „încît oamenii sunt uciși din cauza ei.”
Poate că în Rusia poezia este atît de temută de dictatori pentru că este atît de iubită de popor. Și este iubită de popor pentru că exprimă dragostea poetului pentru oameni și locuri, pentru că inspiră prietenie și libertate. Spre deosebire de unii dintre intelectualii români care au rezistat în timpul comunismului păstrînd limba curată doar pentru a o oferi primului stăpîn dispus să se șteargă cu ea, oamenii din cercul lui Mandelștam știau că lumea se pătează ori se curăță odată cu omul.
Sigur, nu poezia care a dus la arestarea lui Mandelștam (și a fiului Ahmatovei, care a recitat-o) l-a ucis pe Stalin. Asta putea să o facă la fel de bine orice altă poezie, orice cuvînt adevărat și viu. Putea să o facă un spectacol al Maiei Plisețkaia sau vreun concert ascultat de dictator. Putea să o facă interpretarea Mariei Veniaminovna Iudina a concertului pentru pian nr. 23 de Mozart, a cărei înregistrare Stalin o ceruse. Este chiar scena cu care debutează filmul The Death of Stalin.
În coperta discului, pianista, prietenă de altfel cu Mandelștam [1], reușește să strecoare un bilet pe care scrisese:

Iosif Visarionovici Stalin,
Ai trădat națiunea noastră și ai distrus poporul.
Mă rog pentru sfîrșitul tău și-l rog pe Dumnezeu să te ierte.
Tiranule.”

Stalin rîde, bine dispus, doar pentru a se prăbuși cîteva clipe mai tîrziu. Evenimentele se precipită, iar lupta dintre Beria și Hrușciov domină restul filmului. Episodul de la Radio Moscova și prezența ulterioară a Iudinei devin elemente secundare, menite să amplifice tabloul general al terorii.
Tocmai de aceea, ar fi util să știm că Maria Veniaminovna Iudina era, potrivit lui Jim Forest, o creștină neînfricată, care cînta la pian ca și cum l-ar vesti pe Dumnezeu, că în pauzele din concerte recita poezie, că dăruia mai departe săracilor sau bisericilor banii pe care-i primea (vezi pe larg la http://www.crossroadsculturalcenter.org/events/2011/9/17/maria-yudina-the-pianist-who-moved-stalin.html)
În descrierea lui Jim Forest (bazată pe amintirile lui Șostakovici) episodul din filmul lui Armando Iannucci arată substanțial diferit. Astfel, primii doi dirijori aduși în toiul nopții erau prea îngroziți pentru a putea dirija; de-abia al treilea a fost capabil să ducă treaba la bun sfîrșit. De altfel, singura care nu se temea era Iudina, și probabil că asta le-a dat curaj și celorlalți.
Apoi, suma de douăzeci de mii de ruble nu a fost cerută sau negociată de pianistă, cum se arată în film. Banii i-au fost trimiși direct de Stalin. Biletul a existat în realitate, doar că în loc să reprezinte un blestem, așa cum apare în film, conținutul lui era altul, după cum se poate vedea în continuare:

Îți mulțumesc, Iosif Visarionovici, pentru ajutorul dumitale. Mă voi ruga pentru dumneata zi și noapte și-l rog pe Domnul să-ți ierte grozavele tale păcate pe care le-ai făcut față de popor și față de țară. Domnul este milostiv și te va ierta. Am dăruit banii bisericii la care merg.

Filmul păstrează însă un element important, chiar dacă cronologia este mult accelerată: ultimul lucru pe care l-a ascultat Stalin a fost înregistrarea acelui concert de Mozart.
În Rusia lui Stalin, poezia era interzisă, iar poeții uciși. Pentru că poezia are puterea de a trezi.
În Rusia lui Putin, filmul lui Iannucci este interzis. Ăsta este un semn bun. Înseamnă că în Rusia poezia încă este respectată, temută. În Rusia lui Putin, filmul nu este problematic pentru că moartea lui Stalin este satirizată, ci pentru că Iudina este încă în viață.
În România însă, poezia nu este interzisă. Era bine dacă ar fi fost interzisă. Din păcate, poeziei îi este refuzată pînă și șansa pe care i-o dădeau tiranii ruși. În România, poezia este compromisă. De ce să-l interzici pe Eminescu, cînd poți să-l faci învechit, depășit, sau, în jargon PC, xenofob, naționalist, bigot?
În filmul lui Iannucci, Maria Veniaminovna Iudina este poate singurul personaj care nu se teme. Nu se teme nu pentru că ar avea curajul Mareșalului Jukov sau nebunia lui Vasili, fiul lui Stalin, ci pentru că, așa cum i-o declară în film lui Hrușciov, crede în viața veșnică.
Trebuie să fii poet, sau cel puțin creștin ca să crezi în viața veșnică. La ruși, ambele variante par să vină de la sine. La noi, însă, lucrurile s-au complicat între timp. Nu numai că nu ne mai naștem poeți, dar nici măcar nu ne mai naștem români, bărbați sau femei. Generațiile post-decembriste sunt reeducate prin formula redefinirii și redescoperirii de sine. Diverșii CEO care au fost numiți la conducerea României în ultimii douăzeci și opt de ani nu au de ce să se teamă: oricine le va vorbi despre grozavele păcate pe care le-au făcut față de popor și față de țară va fi acoperit fie de imnurile de susținere intonate de pe rețelele de socializare, fie de sofismele retorilor cei mult grăitori.     
  
 NOTE:

[1] Maria Veniaminovna Iudina i-a vizitat de cîteva ori pe soții Mandelștam pe cînd se aflau la Voronej. Odată, Iudina și-a organizat recitaluri în Voronej anume pentru Mandelștam (Nadejda Mandelștam, Fără speranță, p. 192); cu altă ocazie i-a adus un album cu lucrările unor pictori francezi (Fără speranță, p. 301).