Poezia poate salva. Dar poate și ucide?
„Poezia este atît de respectată în această țară,” observa
Osip Mandelștam, „încît oamenii sunt uciși din cauza ei.”
Poate că în Rusia poezia este atît de temută de
dictatori pentru că este atît de iubită de popor. Și este iubită de popor
pentru că exprimă dragostea poetului pentru oameni și locuri, pentru că inspiră
prietenie și libertate. Spre deosebire de unii dintre intelectualii români care
au rezistat în timpul comunismului păstrînd limba curată doar pentru a o oferi
primului stăpîn dispus să se șteargă cu ea, oamenii din cercul lui Mandelștam
știau că lumea se pătează ori se curăță odată cu omul.
Sigur, nu poezia care a dus la arestarea lui
Mandelștam (și a fiului Ahmatovei, care a recitat-o) l-a ucis pe Stalin. Asta
putea să o facă la fel de bine orice altă poezie, orice cuvînt adevărat și viu.
Putea să o facă un spectacol al Maiei Plisețkaia sau vreun concert ascultat de
dictator. Putea să o facă interpretarea Mariei Veniaminovna Iudina a
concertului pentru pian nr. 23 de Mozart, a cărei înregistrare Stalin o ceruse.
Este chiar scena cu care debutează filmul The
Death of Stalin.
În coperta discului, pianista, prietenă de altfel
cu Mandelștam [1], reușește să strecoare un bilet pe care scrisese:
„Iosif
Visarionovici Stalin,
Ai trădat națiunea
noastră și ai distrus poporul.
Mă rog pentru sfîrșitul
tău și-l rog pe Dumnezeu să te ierte.
Tiranule.”
Stalin rîde, bine dispus, doar pentru a se prăbuși
cîteva clipe mai tîrziu. Evenimentele se precipită, iar lupta dintre Beria și
Hrușciov domină restul filmului. Episodul de la Radio Moscova și prezența
ulterioară a Iudinei devin elemente secundare, menite să amplifice tabloul
general al terorii.
Tocmai de aceea, ar fi util să știm că Maria
Veniaminovna Iudina era, potrivit lui Jim Forest, o creștină neînfricată, care
cînta la pian ca și cum l-ar vesti pe Dumnezeu, că în pauzele din concerte recita
poezie, că dăruia mai departe săracilor sau bisericilor banii pe care-i primea
(vezi pe larg la http://www.crossroadsculturalcenter.org/events/2011/9/17/maria-yudina-the-pianist-who-moved-stalin.html)
În descrierea lui Jim Forest (bazată pe amintirile
lui Șostakovici) episodul din filmul lui Armando Iannucci arată substanțial
diferit. Astfel, primii doi dirijori aduși în toiul nopții erau prea îngroziți
pentru a putea dirija; de-abia al treilea a fost capabil să ducă treaba la bun
sfîrșit. De altfel, singura care nu se temea era Iudina, și probabil că asta
le-a dat curaj și celorlalți.
Apoi, suma de douăzeci de mii de
ruble nu a fost cerută sau negociată de pianistă, cum se arată în film. Banii
i-au fost trimiși direct de Stalin. Biletul a existat în realitate, doar că în
loc să reprezinte un blestem, așa cum apare în film, conținutul lui era altul,
după cum se poate vedea în continuare:
Îți
mulțumesc, Iosif Visarionovici, pentru ajutorul dumitale. Mă voi ruga pentru
dumneata zi și noapte și-l rog pe Domnul să-ți ierte grozavele tale păcate pe
care le-ai făcut față de popor și față de țară. Domnul este milostiv și te va
ierta. Am dăruit banii bisericii la care merg.
Filmul păstrează însă un element
important, chiar dacă cronologia este mult accelerată: ultimul lucru pe care
l-a ascultat Stalin a fost înregistrarea acelui concert de Mozart.
În Rusia lui Stalin, poezia era
interzisă, iar poeții uciși. Pentru că poezia are puterea de a trezi.
În Rusia lui Putin, filmul lui
Iannucci este interzis. Ăsta este un semn bun. Înseamnă că în Rusia poezia
încă este respectată, temută. În Rusia lui Putin, filmul nu este problematic
pentru că moartea lui Stalin este satirizată, ci pentru că Iudina este încă în
viață.
În România însă, poezia nu este
interzisă. Era bine dacă ar fi fost interzisă. Din păcate, poeziei îi este refuzată pînă și
șansa pe care i-o dădeau tiranii ruși. În România, poezia este compromisă. De
ce să-l interzici pe Eminescu, cînd poți să-l faci învechit, depășit, sau, în
jargon PC, xenofob, naționalist, bigot?
În filmul lui Iannucci, Maria Veniaminovna Iudina
este poate singurul personaj care nu se teme. Nu se teme nu pentru că ar avea
curajul Mareșalului Jukov sau nebunia lui Vasili, fiul lui Stalin, ci pentru
că, așa cum i-o declară în film lui Hrușciov, crede în viața veșnică.
Trebuie să fii poet, sau cel puțin creștin ca să
crezi în viața veșnică. La ruși, ambele variante par să vină de la sine. La
noi, însă, lucrurile s-au complicat între timp. Nu numai că nu ne mai naștem
poeți, dar nici măcar nu ne mai naștem români, bărbați sau femei. Generațiile
post-decembriste sunt reeducate prin formula redefinirii și redescoperirii de
sine. Diverșii CEO care au fost numiți la conducerea României în ultimii
douăzeci și opt de ani nu au de ce să se teamă: oricine le va vorbi despre grozavele păcate pe care le-au
făcut față de popor și față de țară va fi acoperit fie de imnurile de
susținere intonate de pe rețelele de socializare, fie de sofismele retorilor
cei mult grăitori.
NOTE:
[1] Maria Veniaminovna Iudina
i-a vizitat de cîteva ori pe soții Mandelștam pe cînd se aflau la Voronej. Odată, Iudina și-a organizat recitaluri în Voronej anume pentru Mandelștam (Nadejda Mandelștam, Fără speranță, p. 192); cu altă ocazie
i-a adus un album cu lucrările unor pictori francezi (Fără speranță, p. 301).
