Multă vreme, omul s-a născut
între două lumi:
între lumea de sus și lumea de jos,
între lumea aceasta și lumea de apoi,
între lumea veche și lumea nouă.
De cînd a pierdut lumea însă,
omul nu se mai naște în nici una,
ci doar în lumea de-acum,
numită lume doar pentru că există cuvintele de acum
ale omului de acum.
Lumea de acum nu este lume:
nu există lume fără sus și jos,
fără înălțime și adîncime,
fără vechi și nou.
Pentru că nu este lume, lumea de acum
este lipsită de locuri.
Locurile din lumea de acum nu sînt din această lume:
sînt locuri dintre lumi,
păzite și lucrate de cei care nu sînt
din lume și nu sînt nici în lumea de acum.
Ei sînt în lumea lor, în lumea dintre lumi
pe care lumea de acum nu poate să o cunoască.
Lumea de acum nu este o lume,
ci o absență a lumii.
Omul lumii de acum nu are o limbă;
o limbă are cuvinte, cuvintele au înțelesuri:
înțelesuri vechi și noi,
de sus și de jos,
de aici și de dincolo.
Cuvintele omului lumii de acum au doar înțelesul de acum.
Pentru că sînt lipsite de înțeles, „acum” fiind tot timpul altul,
oamenii lumii de acum au renunțat să se mai înțeleagă prin cuvinte.
Se înțeleg prin gesturi, prin semnale, prin feromoni.
Pe chipul omului de acum nu se mai vede nimeni.
Se vede nimic.
Selfie-ul este prea mic pentru un om atît de mare,
strămoșii nu mai încap în cadrul
umplut de întreaga lume de acum.
