Ca regionalism, „credința” însemna în limba română
și „logodnă”: inelul de logodnă era „inel de credință”, iar tinerii care se
logodeau se „credințau” unul celuilalt. Era o credință în promisiunea făcută.
Căsătoria se așeza pe „credința” logodnicilor. Căsătoria era împlinirea
promisiunii lor, dovedirea credinței.
Însă căsătoria nu însemna doar respectarea unui
angajament obișnuit, tocmai pentru că încrederea celor doi nu era doar
încredere unul în altul, ci încredere în credința fiecăruia dintre ei: „sensul
logodnei creștine [cuprinde] reintegrarea celor doi în credință, în înțelegere,
în adevăr și în dragoste, în și prin Hristos.” (https://doxologia.ro/taine-ierurgii-slujbele-bisericii/logodna-teologia-textului-liturgic)
Căsătoria nu însemna doar „oficializarea” unei relații consensuale între doi
adulți de sex opus (o altă expresie falsă, de vreme ce bărbatul și femeia nu
sînt opuși, ci complementari tocmai pentru că sînt de genuri diferite).
Căsătoria însemna participarea comună a celor doi la viața în Hristos. Pentru
că doar în Hristos cei doi pot fi un singur trup, pot fi una.
Afinitățile, interesele, atracția reciprocă nu ne
unesc, oricît de mult ne-ar apropia. Ne pot aduce împreună doar pentru o vreme,
mai scurtă, ori mai îndelungată. În orice caz, sînt nesigure: interesele se pot
schimba, trupul decade, iar celălalt, care pînă nu demult îmi umplea viața cu
prezența lui, pare că începe să-mi răpească tot mai mult din timpul care se
scurge tot mai repede. În afara unei relații personale viețile nu se pot decît
intersecta: dimineața („nu mai iese din baie odată!”), seara („de unde naiba se
adună atîtea vase murdare în chiuvetă?”) și în week-end („nu mai ieșim și noi
pe undeva?”).
Tocmai pentru că avem vocația persoanei, orice
relație ne-personală este sortită eșecului. O relație personală nu este o
relație intimă, nu este o relație sufletească – nu este o relație pur umană. Este o
relație divino-umană. Din acest motiv, ea nu poate eșua, nu poate sfîrși ca
dramă, tragedie sau comedie. Pentru omul medieval era limpede că orice relație
personală este o comedie divină, pentru că se desfășoară în prezența lui
Hristos. Pentru că în cursul ei se poate rîde oricînd, dar mai ales la urmă.