Une réalité vive et féconde

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bilal_Hassani

 „Je veux donc la république que j’ai toujours désirée. Je la veux grande et forte; je la veux pure de toute violence et protectrice de tous les droits; je veux aussi, je veux surtout que cette république soit, non un simple changement dans la forme politique de la France, mais bien une refonte de son état social, et que ces mots divins: Liberté, Egalité, Fraternité, soient une réalité vive et féconde, non un symbole splendide et vain.”

Gazette médicale de Paris, 1848, Mercredi, 5 avril, p. 270.

susur

De ce este liniștea caldă?

De unde-i vine lumina?

De unde liniștea?

De ce vorbește liniștea cu glasul tău,

pe vorba mea?

De ce pășește atît de ușor?

De ce îmi tulbură liniștea,

trezind dorul liniștii mele

de tine?

Unicitatea negativă

Unicitatea pozitivă, singura pe care umanitatea a cunoscut-o pînă astăzi, este determinată nu de felul în care o persoană este, ci în primă instanță de faptul propriei existențe individuale. Unicitatea pozitivă este determinată de diferența dintre a fi și a nu fi: „Ce bine că ești, ce mirare că sînt!”

Inventînd o polaritate nouă, unicitatea negativă se realizează prin diferența față de ordinea firii. De vreme ce ordinea firii este unitară, unicitatea negativă este determinată nu prin ceea ce individul aduce în plus față de neantul nimicului, ci prin ceea ce aduce în minus față de sine însuși.

Principiul diferenței și al toleranței, instrumentele unicității negative, nu au nimic de-a face cu toleranța față de celălalt, ori cu admiterea celuilalt ca diferit prin daruri și vocație. Unicitatea negativă folosește toleranța pentru a impune o transformare a conștiințelor, astfel încît fiecare individ să se simtă obligat să fie diferit în raport cu sine însuși. Unicitatea negativă se sustrage opoziției dintre „a fi” și „a nu fi”, transformînd-o în mod fraudulos în falsa tensiune dintre „a fi” și „a fi diferit”, în care termenul „a fi diferit” preia prestigiul și funcția lui „a fi”.

Sf. Valentin pe stil vechi și nou

Dincolo de intriga polițistă, filmul The Taking of Pelham 123 (versiunea din 2009) vorbește și despre două feluri de iubire: cea romantică, trăită de Ryder (John Travolta), și cea realistă, asumată de Walter Garber (Denzel Washington). Pentru Ryder, viața perfectă se rezumă la o vacanță în Islanda în compania unui „ass model”. Pentru Walter, viața împlinită este cea trăită într-o familie. „Asta zic și eu iubire”, îi spune Ryder lui Garber aflînd că soția acestuia îl iertase pentru mita primită ca șef la metroul new-yorkez. „Nu, asta nu e iubire, asta e căsătorie. E altceva.” Este acel „altceva” care îl face pe Walter nu doar să vină acasă, ci să și aducă laptele pe care il ceruse soția:

— Now, you do what you have to do, but we need milk. So on your way home, I want you to bring a gallon.

— Of milk? Okay.

— You promise.

— Why do we...? Why a gallon? Why not a half a gallon?

— Just bring a gallon. A gallon.

— Okay. Okay. I can get a half a gallon, I'll get a half a gallon.

Ryder sfîrșește mort, pe pasarela unui pod. Walter ajunge acasă cu jumătatea de galon de lapte. Ryder consideră că toți îi datorăm lui Dumnezeu o moarte; în schimb, Walter e convins că îi datorăm lui Dumnezeu o viață. Și după cum viața nu este posibilă fără iubire, iubirea nu este posibilă fără căsătorie. Vorba cîntecului: „Love and marriage, love and marriage,/ Go together like a horse and carriage./ Dad was told by mother you can't have one/ (You can't have none.)/ You can't have one without the other.” (https://www.youtube.com/watch?v=qSKjDg2I_MA)

Iubirea romantică tinde să sfîrșească cît se poate de prozaic, iar uneori în moduri tragice. Asta și pentru că îndrăgostiții romantici iubesc mai degrabă iubirea dintre ei. Iubiții romantici sînt cu toții platonici: oricît de carnală ar deveni relația lor, ei iubesc de fiecare dată ideea de iubire. Este o iubire împăiată între oameni lipsiți de substanță. Deși lumea privește celebrarea contemporană a iubirii cu ocazia Sfîntului Valentin ca pe o inovație modernă, ea este de fapt o redescoperire a unui mod păgîn, deci vechi, de celebrare a iubirii.

În schimb, iubirea pe stil nou este o invenție creștină. Nu este nici romantică, nici prozaică, ci realistă; pleacă de la persoană și ajunge la persoană. Dumnezeul creștin nu putea fi iubire dacă nu ar fi fost Treime de Persoane. Omul poate iubi pentru că a fost făcut după chipul și asemănarea acestui Dumnezeu. Dar omul poate iubi prost sau poate iubi bine, poate iubi pe stil vechi sau poate iubi pe stil nou.
         Iubirea creștină întemeiază instituții și asigură continuitatea biologică a unei societăți și împlinirea istorică a unui popor prin motivațiile de natură personală pe care iubirea realizată le face posibile. Iubirea creștină este nouă și va rămîne nouă pînă la sfîrșitul veacurilor. Creștinismul este singura noutate care poate exista pentru că este singura putere care poate înnoi lumea.

Valentine’s Day-ul păgîn distruge iubirea, desprinzînd iubirea de căsătorie; Valentine’s Day-ul creștin asigură permanența iubirii, cultivînd-o în familia realizată în urma cununiei. Referendumul de anul trecut pentru familie ne-a arătat că 80% dintre români au votat împotriva iubirii noi, boicotînd referendumul. 80% dintre românii cu drept de vot sînt păgîni. Dar nu acesta este lucrul cel mai îngrijorător, ci faptul că ierarhia BOR a considerat invalidarea referendumului „un succes nedeplin”. Deși rezultatul referendumului ar fi trebuit să constituie dacă nu un cutremur, atunci cel puțin o trezire, Patriarhia declara satisfăcută:

„Cu prilejul referendumului, Biserica Ortodoxă Română a împlinit misiunea ei civică şi morală în spațiul public, unde a afirmat şi apărat identitatea şi valoarea familiei ca instituţie umană creată şi binecuvântată de Dumnezeu.” (https://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/).

Afirmația este falsă oricum am lua-o; cei cîțiva mireni implicați în social media, predicile curajoase ale preoților, intervențiile publice ale unor ierarhi în cursul celor două săptămîni de dinaintea referendumului nu pot defini și cu atît mai puțin epuiza misiunea BOR în spațiul public. Astfel de declarații nerealiste transmit un mesaj neliniștitor: nu atît că ierarhia BOR doarme, ci că inima ei nu veghează. Pericolul nu este că Mirele s-ar putea îndepărta, ci că BOR nici măcar nu și-ar putea da seama de absența Lui.

N-ar mai pleca în căutarea Lui, precum Sulamita, ci s-ar mulțumi cu ecoul prezenței Sale păstrat de rezonanța excepţională a Catedralei Mîntuirii.

Anul trecut s-au născut în România cei mai puțini copii din ultima jumătate de secol (https://www.edupedu.ro/oficial-in-2018-s-au-nascut-cei-mai-putini-copii-din-ultimii-52-de-ani-cu-17-mii-mai-putini-decat-in-2017/). Aceasta nu înseamnă că în România există mai puțină dragoste, ci că ea a redevenit, odată cu răcirea și adormirea inimii Bisericii, o dragoste de tip vechi.  
         La fel ca în basmul Capra cu trei iezi, la ușă bate întotdeauna altcineva înainte de întoarcerea stăpînului casei. Pînă la A doua venire a lui Hristos vom continua să auzim bătăi în ușă. Înaintea Mirelui, la ușă va bate întotdeauna altcineva. Aceasta înseamnă că o inimă adormită nu se află doar în primejdia de a deschide prea tîrziu, ci și în primejdia de a deschide prea devreme.
         La ușa BOR bate deocamdată la ușă un ass-model: un gnostic, un om de cultură, un intelectual. 
         Ierarhia BOR nu-și poate ascunde încîntarea.

Naționalismul cușer

Cartea lui Yoram Hazony, The Virtue of Nationalism a fost declarată de Intercollegiate Studies Institute „cartea conservatoare a anului” (https://home.isi.org/professors/paolucci-book-award). Lucrarea a fost recomandată și pe site-ul Cuvântul Ortodox (https://analize.cuvantul-ortodox.ro/nationalismul-si-imperiul-liberal-de-ce-nociva-guvernarea-mondiala/). În schimb, conservatorii cu imaginație par să nu le împărtășească entuziasmul:

„Dr. Hazony traces the false charge that nationalism means hatred for outsiders to biased imperialists under the influence of Christianity, who were «prolific in the hatred they inspired in their adherents», particularly «hatred of Jews.» Only after Christians began reading the Hebrew Bible recently has this moderated somewhat. The underlying flaw in Western civilization is its Christian universalism, which is the inspiration for internationalism. Even liberalism and Kantianism were secular version of Christianity’s universalism, including Protestantism’s. Indeed, it was Dr. Hazony’s favorite in the Thirty Years’ War, the liberal Protestant Netherlands, that so embraced the E.U. Even English Calvinism failed until Brexit. The U.S. was lost to internationalism until Donald Trump. Only Israel was consistently nationalist.

[...] The universalist ideologies today threatening the modern world are listed by the author as «Christianity, Islam, liberalism, Marxism and Nazism», in that order, several times. What is left in Dr. Hazony’s world with two of these passé and the others excluded as universalist – constituting at least two-thirds of the world – and probably more? The Tablet’s David Goodman can only explain this by arguing that Dr. Hazony’s real purpose was simply to legitimize the current state of Israel and properly promote it as Isaiah’s «light unto the nations», a thesis Mr. Goodman thinks Dr. Hazony would like to «shout from the rooftops» but which he repressed at the cost of distorting history.

[...] Dr. Hazony does sometimes slip from his rigid dichotomy. While stressing the nationalism of Moses, he feels it necessary to concede that Abraham spoke of universalism – but did not support an empire – breaking the author’s own universalist dichotomy and the whole framework of the book, proving that the author is much superior to his restrictive apriorism.” (https://theimaginativeconservative.org/2018/10/virtue-of-nationalism-yoram-hazony-donald-devine.html)

Pe ce lume ne mai aflăm?

Expresia „nu știe nici pe ce lume se află” nu ar avea nici un sens dacă nu ar exista cel puțin două lumi. Sigur, reproșul are în vedere un simț al realității redus, expresia vizează o persoană care pare să demonstreze imaturitate și iresponsabilitate. Astfel, se presupune despre cineva care „nu știe pe ce lume se află” că trăiește mai degrabă în lumea din capul său și mai puțin în lumea reală. Profit de ocazie pentru a extinde implicația formulei la simțul creștin al realității. După cum se știe, pentru creștini realitatea cuprinde lumea aceasta și lumea viitoare. La prima vedere, ar părea dificil să trăiești în două lumi și mai simplu să trăiești într-una singură. În realitate, în condițiile date este imposibil să trăiești într-o singură lume – din simplul motiv că nu există o singură lume.

Căderea a făcut posibile două lumi. De aceea, pînă la sfîrșitul lumii nu se poate trăi cu adevărat într-o singură lume. Într-o singură lume se poate funcționa, și doar parțial, așa cum existența umană rămîne posibilă într-o locuință lipsită de ferestre. Mai devreme sau mai tîrziu, cine hotărăște că nu există decît lumea aceasta ajunge să trăiască doar în lumea din capul lui, la fel ca cel care crede că nu există decît lumea viitoare. De la Întruparea Fiului lui Dumnezeu „S-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu.” (Marcu 1:15; Luca 4:16-21). Împărăția s-a apropiat destul de mult pentru a putea fi vestită, dorită și trăită de cei care o primesc.

În istorie, cine nu trăiește în același timp în două lumi nu trăiește în niciuna. Cugetul lumesc este la fel de spiritual pe cît de secularizată este o spiritualitate desprinsă de lume și opusă lumii.

Îndrăznind să uite de lumea din capul celorlalți, creștinismul a ajuns să fie acuzat de gnostici de materialism, iar de seculariști de spiritualism. Este drept că pericolul de a cădea într-una din aceste erori a însoțit creștinismul de la începuturile lui. Ereziarhii, autorii ereziilor, nu făceau decît să cenzureze realitatea, refuzîndu-i omului dreptul de a trăi în două lumi (cf. Matei 23:13). Ceea ce reclamă gnosticii ori secularii în creștinism sînt deformări ale creștinismului pe care Biserica le-a condamnat mai întîi.

Este desigur tentant să trăiești în lumea din capul tău, pare un loc mai sigur. Pînă nu demult o astfel de alegere era considerată o tulburare mintală; astăzi este lăudată ca activism social.

Trebuie să trăiești într-o lume îngrozitor de mutilată pentru a ajunge să respingi Împărăția lui Dumnezeu ca pe o lume imaginară. Dacă creștinul ar înțelege că un mărturisitor al lui Hristos este și un mărturisitor al Împărăției, poate că le-ar trezi curiozitatea unora dintre cei care au ajuns să se mulțumească cu ceva mai puțin de-o lume și mai puțin de-o viață.

„Trebui să-ți trăiești viața”, „n-ai decît o viață”, sînt îndemnuri prin care oamenii se lasă convinși să facă lucruri pe care de cele mai multe ori mai tîrziu le regretă. „Măcar a știut să-și trăiască viața”, se exclamă astfel admirativ despre cineva care a dus-o bine, deși cu prețul unor gesturi nedemne. Ei bine, creștinul nu știe să-și trăiască viața. Nici măcar nu-l interesează: chiar dacă trăiește în două lumi, el n-are două vieți. La drept vorbind, n-are nici măcar una. Viața lui nu este a lui. Sau nu este doar a lui: este Viața lumii, este Viața noastră.

     Prin viața sa, creștinul se îndreaptă spre Împărăție și îndreaptă lumea spre Împărăție. Trăind în lume, creștinul îi aduce lui Dumnezeu viața sa și astfel îi aduce lui Dumnezeu și viața lumii pentru ca atît viața lumii, cît și propria viață să fie transformate de viața adevărată, să devină viață adevărată.

Fiul îi aduce Tatălui viața omenească pe care omul a dat-o morții atunci cînd și-a luat-o în propriile mîini, pentru ca omul să o poată primi din nou de la Tatăl, în Fiul, prin Duhul, acea viață curată și bună așa cum era cînd a primit-o dintru început. Cu o deosebire: pe această nouă viață omul nu o mai poate strica: fiind viața lui Hristos, omul o poate doar pierde din nou prin păcat, dar și redobîndi prin pocăință. De fapt, pocăința nu este doar un mijloc puternic și sigur prin care viața revine în noi, ci mai ales o stare care face posibilă păstrarea Vieții și întărirea și creșterea noastră în această nouă Viață. În acest sens, starea de pocăință precede păcatul, exprimînd în primul rînd grija noastră pentru Viața noastră. În așteptarea Mirelui, fecioarele cele înțelepte făceau deja pocăință. Dacă aștepți să ți se stingă candela pentru a te pocăi, s-ar putea să nu te mai poți pocăi. S-ar putea să ajungi un nebun și să trăiești doar în lumea din capul tău.

Nu a existat niciodată o opoziție între lume și Împărăție. Singurul conflict a fost cel dintre lumea din capul omului căzut, pe de o parte, și lumea și Împărăția pe de alta. Lumea imaginată de omul pretins autonom (anomic sau nomofobic), este o lume amputată, sărăcită, diminuată și mai mult prin respingerea violentă a posibilității salvării ei. Este o lume rece, întunecată, stăpînită de moarte și împăcată cu moartea. Este complicele morții, aliată cu moartea împotriva acestei lumi și împotriva lumii viitoare. Lumea aceasta este un ostatic, o victimă care așteaptă să fie eliberată.

Lumea suferă și omul suferă odată cu ea. Iar ce este cu adevărat dureros este că toată această suferință ar putea lua sfîrșit dacă omul s-ar întreba pe ce lume se află. Dar lumea nu-l poate întreba pe om; omul nu se întreabă, ba chiar refuză să-și pună această întrebare. Creștinii au încetat demult să pună această întrebare. Astfel, s-a răspîndit rapid convingerea că nu există decît această lume. Atunci cînd este formulat, răspunsul creștin este în cel mai bun caz considerat invalid, în cel mai rău o dovadă de iresponsabilitate și imaturitate. Iar liberalii seculari nu au nici un merit în această reușită: cu mult înaintea criticilor seculari, intelectualii creștin-ortodocși din România transformaseră deja creștinismul într-o chestiune strict personală, într-o expresie a conștiinței și într-un fenomen anistoric. Împărăția poate fi cel mult cea mai bună lume posibilă din capul unora.

Dilemoterapia

Alexandru Paleologu a afirmat la un moment dat că singurul intelectual veritabil pe care l-a întîlnit vreodată a fost o babă analfabetă din Apuseni. Era intelectuală, explica bătrînul Paleologu, pentru că femeia își punea problemele fundamentale ale vieții.

Dar cînd poți să pui problemele esențiale? Cînd trăiești într-o cultură a problemelor esențiale. De treizeci de ani trăim însă într-o cultură a problemelor subversive, a unor teme secundare care înlocuiesc, evită, deformează sau resping problemele esențiale.

În satele din Apuseni se mută acum oameni de la oraș. Oameni eliberați de conștiința locului. Ședințele prelungite de dilemoterapie le permit să se întîlnească cu baba analfabetă în condiții de siguranță.

De treizeci de ani trăim într-o cultură anti-intelectuală produsă de elita culturală cu sprijinul BOR.