Primele două versuri ale imnului național ne sînt
atît de familiare, încît nu-i de mirare că sensul lor ne scapă. Începutul
imnului reprezintă un îndemn de trezire a românilor din somnul cel de moarte.
Nu este un somn obișnuit: este un somn de moarte, în care românii au fost
adînciți de cineva.
Somnul nefiresc produce tranziție. Tranziția nu
este un loc malefic de-a lungul căruia românii trebuie să reziste probei
somnului istoric. Dimpotrivă, somnul nefiresc creează locul tranziției. Tranziția
va dura cît va dura somnul nostru nefiresc.
Somnul care a fost aruncat peste români nu este un
somn firesc. Este un somn nefiresc. Din somnul firesc te trezești singur pentru
că adormi singur; dar altcineva te adoarme cu somnul nefiresc. Pentru că
altcineva te adoarme, tot altcineva trebuie să te și trezească din somnul
nefiresc.
În basme, de somnul rău te păzesc personaje
providențiale, înzestrate cu o putere supranaturală. Doar astfel de personaje ne
pot trezi din somnul cel de moarte.
Cine ar putea fi personajul pozitiv care să ajute
eroul să se trezească la timp și să biruie balaurul, să salveze fiica
împăratului, să scape moșia de barbarii de tirani?
Nu ar putea fi decît Biserica, care a primit
puterea trezviei. Atunci de ce nu folosește Biserica această putere?
Știm că pînă în 1989 nu a fost lăsată. Știm că nu a fost lăsată nici din 1989
pînă astăzi. Dar nu va fi lăsată niciodată. De aceea, ar trebui ca Biserica să
nu mai aștepte momentul istoric favorabil, să nu mai ceară permisiunea de a-și
folosi puterea. Pentru că dacă nu ne va trezi la timp, va fi adîncită odată cu
noi în somnul cel de moarte. Deja i se îngreunează pleoapele.