Casa noastră, regulile noastre

În finalul filmului Knives Out, Marta, o tînără infirmieră, iese pe terasa casei pe care tocmai o moștenise odată cu întreaga avere a unui bogătaș în defavoarea familiei degenerate care aștepta resemnată și umilită în fața casei. Marta are în mîini cana defunctului, pe care scrie: „My House, My Rules, My Coffee”. Casa mea, regulile mele. Mesajul Martei este că familia de degenerați are o șansă de a reveni în casă, sau cel puțin de a se bucura de o parte din moștenire, în măsura în care este dispusă să se supună regulilor Martei. E de așteptat ca regulile Martei, care și-a demonstrat repetat generozitatea sufletească, să ajute familia coruptă moral să-și recapete umanitatea. Deși, vorba lui Benoit Blanc, detectivul particular interpretat surprinzător de bine de Daniel Craig (cine-ar fi crezut că omul chiar poate juca?), „I have my own opinion”.

Este un film pe care ar fi bine să-l vadă cît mai mulți români. Pentru că, spre deosebire de film, în cazul istoriei noastre recente lucrurile s-au petrecut exact pe dos: profitînd de ospitalitatea noastră, niște trecători cu o umanitate atrofiată au pătruns în casa neamului nostru, au pus stăpînire pe casă și ne-au comunicat, cu tupeul și violența caracteristice barbarului, care sunt noile reguli pe care trebuie să le respectăm dacă dorim să mai locuim în propria noastră casă.

Partea cea mai urîtă a poveștii este că tocmai ierarhii ortodocși le-au deschis barbarilor ușa casei și le-au mai făcut și cafeaua. Amintesc acest lucru nu ca pe un reproș la adresa Patriarhiei (lucru pe care l-am făcut, sper, în toate celelalte postări), ci ca pe o explicație pentru ușurința cu care populația încrezătoare s-a supus noilor reguli.

De observațiile venite din direcția unor personaje din categoria „fiți atenți, Caramitru jr. iar a zis una tare!” se jenează pînă și tinerii corporatiști, care preferă să-și folosească pauza de țigară numărînd frunzele ficusului de lîngă lift. Dar faptul că Teodor Baconschi (https://flacara-rosie.ro/2020/01/31/blog-ovidiu-balint-scrisoare-deschisa-catre-baconschi-nu-poetului/) s-a asociat lui Caramitru jr. precum și unui specialist în biofizica pumnului în critica comună adusă bilanțului tragic realizat prin spectacolul lui Tudor Gheorghe „Degeaba 30”, începe să fie semnificativ, avînd în vedere nu doar prestigiul lui Baconschi, ci și susținerea acordată lui Baconschi de ierarhia BOR (https://doxologia.ro/averea-bunei-educatii-un-pasaport-spre-o-viata-mai-buna, https://doxologia.ro/teodor-baconschi, https://doxologia.ro/editura-doxologia-lansat-volumul-darul-desavarsit-teodor-baconschi, https://edituradoxologia.ro/colectie/eseu-0). Este evident că după 1990 s-au schimbat regulile casei; poate că s-a schimbat și stăpînul. Dar noi tot nu sîntem lăsați să intrăm decît în măsura în care sîntem dispuși să renunțăm la regulile noastre, adică la noi înșine.

Lui Tudor Gheorghe i se refuză dreptul de a pune în discuție binefacerile aduse de perioada post-comunistă cu violența cu care anterior ți se refuza dreptul de a pune în discuție binefacerile aduse de comunism. Lucrul acesta singur ar trebui să ne facă să ne gîndim mai serios la natura și calitatea libertății de care tot suntem asigurați că ne bucurăm în prezent (vezi o binevenită clarificare a sensului dat de Tudor Gheorghe lui „Degeaba 30” aici: https://www.facebook.com/constantin.gheorghe.16/posts/1840807939384777).

Cred însă că iritarea și chiar îngrijorarea cu care Tudor Gheorghe sau Dan Puric (https://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/cum-s-a-inventat-conflict-andrei-plesu-dan-puric-1_56814afc37115986c6e65951/index.html) au fost criticați ține de faptul că amîndoi oferă ceva substanțial în raport cu oferta actuală. Producția culturală de masă oferă astăzi trei categorii de opere: sterile, murdare și toxice. Dar prin arta și discursul lor, cei doi artiști oferă nu doar ceva superior mizeriei actuale, ci un lucru chiar mai prețios decît propria lor operă: le deschid ușa adevăraților stăpîni ai casei, fondatorii culturii naționale și „paznicii conștiinței naționale”, cum îi numește Dan Puric: 

„Eminescu este paznicul ființei naționale. Rostirea de sine cea mai înaltă din punctul de vedere al credinței a fost Brâncoveanu; rostirea de sine cea mai înaltă din punctul de vedere al conștiinței a fost Mihai Eminescu. Ăștia sunt paznicii ființei naționale.”(https://www.youtube.com/watch?v=vpxslIWwwQc, 1:08).

După cum amintea S. M. Hutchens, „The devil’s prime narratives include the rehabilitation of history’s evildoers and the maculation of its heroes” („Poveștile fundamentale ale diavolului urmăresc reabilitarea făcătorile de rele din istorie și murdărirea eroilor” https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=33-01-004-q, operațiune care s-a văzut cel mai recent cu ocazia glorificării lui Mihai Șora, transformat din comunist în anti-comunist, și a demonizării corespunzătoare a deținuților politici de către doi istorici ameliorați). Mai precis, oameni ca Tudor Gheorghe sau Dan Puric îi readuc în conștiința noastră tocmai pe cei cu care elita s-a răfuit cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă și de care considera că a scăpat, aruncînd asupra noastră somnul uitării sufletești.

În esență, educația este un set de reguli. Scopul principal al educației este de a asigura și dezvolta conștiința propriei identități și așezarea noastră în lume în acord cu structura noastră sufletească. Fiecare model de educație are regulile lui și de aceea chiar și o falsă educație se întemeiază pe niște false reguli. Rolul educației străine sau false este acela de a-i împiedica pe cei educați să devină ei înșiși, să-i împiedice adică pe moștenitorii de drept să intre în posesia moștenirii, adică în posesia lor înșiși. Din acest punct de vedere, mi se pare semnificativ că Baconschi a publicat o carte întitulată Averea bunei educații, apreciată și recomandată de BOR (https://www.youtube.com/watch?v=GHyXP6a21ag). După treizeci de ani de educație dilematică, timp în care tinerii au fost învățați sistematic să se-ndoiască de ei înșiși și de istoria casei lor, a venit în sfîrșit timpul pentru noua educație.

Copiii nu pot fi înșelați cîtă vreme ascultă de regulile casei. Din acest motiv, falsa educație nu se poate face niciodată din afara casei. Nu este destul dacă sînt îndoctrinați doar în școală, cîtă vreme ei se pot reface acasă. Trebuia pătruns în casă. Doar așa puteau fi desprinși copiii de părinți, în măsura în care părinții erau desprinși de părinții lor și cu toții de strămoși. Doar un nou set de reguli nu era suficient cîtă vreme lipsea noul stăpîn, legitimat prin noile reguli.

Iar oameni ca Tudor Gheorghe sau Dan Puric apar cu Eminescu tocmai atunci cînd stăpînii impostori se așază la masă. Este un moment delicat. Impostorii erau convinși că Eminescu nu are voie să mai iasă vreodată din ospiciu decît pentru scurte plimbări prin grădina romantismului tîrziu. Cu toate acestea, Eminescu se-ntoarce acasă și noi odată cu el. 

Aproapele cui sîntem noi?

„România profundă există, doar trebuie repusă în drepturi, chiar cu vehemenţă! Pentru aceste chestiuni merită să te baţi!”

Horia Bernea (http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/interviu-inedit-cu-pictorul)

Munții cu creasta rară păzesc straja și n-o lasă să piară. O păzesc lucrurile permanente ca munții și văile, ia și doina, floarea cîmpului și oul de Paști, amintirea bunicilor și gînguritul pruncului, precum semnul Crucii și bătaia clopotelor. În apărătura dintre munți și cîntecul ciocîrliei, dintre sîngele strămoșilor și roua dimineții, dintre mireasma iasomiei și mirosul tămîiei, straja este de neînvins și nepieritoare. De aceea, vrăjmașii noștri nici măcar nu-și propun să lupte cu ea: tot ce fac ei și tot ce pot să facă este să o împiedice să se audă, să apară, să se nască.

Crede cineva că straja va participa vreodată la alegeri? Vedeți straja intrînd în campania electorală? Își fac munții publicitate, solicită pădurile decontarea cheltuielilor de campanie, pretind rîurile spațiu de antenă? Cine sînt prietenii celor care pretind că vorbesc în numele bogățiilor noastre naturale și spirituale: rîul și ramul, sau intelectualii de dreapta? Vatra satului, sau cuibul? Iarba cîmpului, sau cămășile verzi? Pentru alții, dimpotrivă: cultivarea pămîntului se confundă cu activismul ecologist, satul nu este decît o seră locuită, mediul rural un loc înapoiat care trebuie modernizat prin feminism, ecologism și ideologie de gen. Prietenul lor este Soros, pe care-l prezintă cu entuziasm tinerilor nepreveniți de la sat. Desigur, pot fi întîlnite și combinații în diverse proporții de naționalism legionaroid, patriotism securist și multiculturalism globalist: localismul este permis și chiar recomandat ca ingredient indispensabil oricărei supe cu aspect incert și gust îndoielnic.      

În ciuda aparentelor dezacorduri dintre politicienii români, globaliști sau naționaliști, atei sau credincioși, ei sînt în realitate cu toții părtași la acțiunea de dezrădăcinare a poporului nostru. Înstrăinarea resurselor naturale, deposedarea țăranilor de pămînt, compromiterea culturii naționale și falsificarea credinței ortodoxe nu au fost decît mijloace sau etape ale planului radical de înstrăinare a noastră. În jur de nouă milioane de români trăiesc în afara României (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/ministrul-intotero-anunta-noi-date-oficiale-97-milioane-de-romani-traiesc-in-strainatate-1163989). Dar cîți dintre cei care mai locuiesc în țară trăiesc cu adevărat aici, nu doar în acest loc, ci mai ales pentru acest loc?

Lucrurile permanente nu se pierd, așa cum nu se pierd lucrurile elementare precum pămîntul și apa, văzduhul și cerul nostru. Dar pot fi vîndute, murdărite sau doar ascunse o vreme, suficient cît să ne fie rușine cu ele, suficient cît să le uităm și, uitînd de ele, să uităm de noi. România profundă nu piere; doar noi pierim atunci cînd ne înstrăinăm, cînd ne lăsăm dezrădăcinați și amăgiți. 
         Lucrurile permanente ne pot fi ascunse ori înstrăinate pentru o vreme cu atît mai lesne cu cît ne concentrăm atenția la lucrurile de nimic. Opoziția nu este între permanent și efemer, cum îl face Geograful să creadă pe Micul Prinț, ci între ceea ce este și ceea ce pare să fie. „Cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului [...], cine v-a oprit ca să nu vă supuneţi adevărului?” îi ceartă Sf. Ap. Pavel pe galatenii „fără de minte” (Gal. 3, 1; 5, 7). Poate fi prieten al adevărului cel care ne spune că adevărul este redefinibil (vezi aici și aici)?    

Horia Bernea s-a bătut pentru ca România profundă să fie văzută și auzită, pentru ca întîlnirea noastră cu ea să fie posibilă. Din păcate, vrăjmașii României au fost prea aproape de el pentru a-i putea recunoaște. De aceea, nu este destul să ne întrebăm cine este aproapele nostru; trebuie să ne întrebăm și aproapele cui sîntem noi. De cine sîntem noi aproape? Chiar și dușmanul nostru poate fi aproapele nostru, dar trebuie să știm că ne este dușman, nu prieten. Trebuie să știm nu doar cine ne este aproapele, ci și cine este aproapele lui, așa cum trebuie să știm nu doar cine ne sînt prietenii, ci și cine sînt prietenii prietenilor noștri. Doar așa vom putea descoperi că mai aproape decît aproapele nostru și mai aproape chiar decît noi înșine ne este, de regulă, chiar vrăjmașul nostru. Care ne dorește apropierea cu prețul înstrăinării noastre.