În finalul
filmului Knives Out, Marta, o tînără
infirmieră, iese pe terasa casei pe care tocmai o moștenise odată cu întreaga
avere a unui bogătaș în defavoarea familiei degenerate care aștepta resemnată și
umilită în fața casei. Marta are în mîini cana defunctului, pe care scrie: „My
House, My Rules, My Coffee”. Casa mea, regulile mele. Mesajul Martei este că
familia de degenerați are o șansă de a reveni în casă, sau cel puțin de a
se bucura de o parte din moștenire, în măsura în care este dispusă să se supună
regulilor Martei. E de așteptat ca regulile Martei, care și-a demonstrat repetat
generozitatea sufletească, să ajute familia coruptă moral să-și recapete
umanitatea. Deși, vorba lui Benoit Blanc, detectivul particular interpretat
surprinzător de bine de Daniel Craig (cine-ar fi crezut că omul chiar poate
juca?), „I have my own opinion”.
Este un film pe
care ar fi bine să-l vadă cît mai mulți români. Pentru că, spre deosebire de
film, în cazul istoriei noastre recente lucrurile s-au petrecut exact pe dos:
profitînd de ospitalitatea noastră, niște trecători cu o umanitate atrofiată au
pătruns în casa neamului nostru, au pus stăpînire pe casă și ne-au comunicat,
cu tupeul și violența caracteristice barbarului, care sunt noile reguli pe care
trebuie să le respectăm dacă dorim să mai locuim în propria noastră casă.
Partea cea mai
urîtă a poveștii este că tocmai ierarhii ortodocși le-au deschis barbarilor ușa
casei și le-au mai făcut și cafeaua. Amintesc acest lucru nu ca pe un reproș la
adresa Patriarhiei (lucru pe care l-am făcut, sper, în toate celelalte
postări), ci ca pe o explicație pentru ușurința cu care populația încrezătoare
s-a supus noilor reguli.
De observațiile
venite din direcția unor personaje din categoria „fiți atenți, Caramitru jr.
iar a zis una tare!” se jenează pînă și tinerii corporatiști, care preferă
să-și folosească pauza de țigară numărînd frunzele ficusului de lîngă lift. Dar
faptul că Teodor Baconschi (https://flacara-rosie.ro/2020/01/31/blog-ovidiu-balint-scrisoare-deschisa-catre-baconschi-nu-poetului/)
s-a asociat lui Caramitru jr. precum și unui specialist în biofizica pumnului în
critica comună adusă bilanțului tragic realizat prin spectacolul lui Tudor
Gheorghe „Degeaba 30”, începe să fie semnificativ, avînd în vedere nu doar
prestigiul lui Baconschi, ci și susținerea acordată lui Baconschi de ierarhia
BOR (https://doxologia.ro/averea-bunei-educatii-un-pasaport-spre-o-viata-mai-buna,
https://doxologia.ro/teodor-baconschi,
https://doxologia.ro/editura-doxologia-lansat-volumul-darul-desavarsit-teodor-baconschi,
https://edituradoxologia.ro/colectie/eseu-0).
Este evident că după 1990 s-au schimbat regulile casei; poate că s-a schimbat
și stăpînul. Dar noi tot nu sîntem lăsați să intrăm decît în măsura în care
sîntem dispuși să renunțăm la regulile noastre, adică la noi înșine.
Lui Tudor
Gheorghe i se refuză dreptul de a pune în discuție binefacerile aduse de
perioada post-comunistă cu violența cu care anterior ți se refuza dreptul de a
pune în discuție binefacerile aduse de comunism. Lucrul acesta singur ar trebui
să ne facă să ne gîndim mai serios la natura și calitatea libertății de care
tot suntem asigurați că ne bucurăm în prezent (vezi o binevenită clarificare a
sensului dat de Tudor Gheorghe lui „Degeaba 30” aici: https://www.facebook.com/constantin.gheorghe.16/posts/1840807939384777).
Cred însă că
iritarea și chiar îngrijorarea cu care Tudor Gheorghe sau Dan Puric (https://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/cum-s-a-inventat-conflict-andrei-plesu-dan-puric-1_56814afc37115986c6e65951/index.html)
au fost criticați ține de faptul că amîndoi oferă ceva substanțial în raport cu
oferta actuală. Producția culturală de masă oferă astăzi trei categorii de
opere: sterile, murdare și toxice. Dar prin arta și discursul lor, cei doi
artiști oferă nu doar ceva superior mizeriei actuale, ci un lucru chiar mai
prețios decît propria lor operă: le deschid ușa adevăraților stăpîni ai casei,
fondatorii culturii naționale și „paznicii conștiinței naționale”, cum îi numește Dan Puric:
„Eminescu este paznicul ființei
naționale. Rostirea de sine cea mai înaltă din punctul de vedere al credinței a
fost Brâncoveanu; rostirea de sine cea mai înaltă din punctul de vedere al conștiinței
a fost Mihai Eminescu. Ăștia sunt paznicii ființei naționale.”(https://www.youtube.com/watch?v=vpxslIWwwQc, 1:08).
După cum amintea
S. M. Hutchens, „The devil’s prime narratives include the rehabilitation of
history’s evildoers and the maculation of its heroes” („Poveștile fundamentale
ale diavolului urmăresc reabilitarea făcătorile de rele din istorie și
murdărirea eroilor” https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=33-01-004-q,
operațiune care s-a văzut cel mai recent cu ocazia glorificării lui Mihai Șora,
transformat din comunist în anti-comunist, și a demonizării corespunzătoare a
deținuților politici de către doi istorici ameliorați). Mai precis, oameni ca Tudor
Gheorghe sau Dan Puric îi readuc în conștiința noastră tocmai pe cei cu care
elita s-a răfuit cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă și de care considera
că a scăpat, aruncînd asupra noastră somnul uitării sufletești.
În esență,
educația este un set de reguli. Scopul principal al educației este de a asigura
și dezvolta conștiința propriei identități și așezarea noastră în lume în acord
cu structura noastră sufletească. Fiecare model de educație are regulile lui și
de aceea chiar și o falsă educație se întemeiază pe niște false reguli. Rolul
educației străine sau false este acela de a-i împiedica pe cei educați să
devină ei înșiși, să-i împiedice adică pe moștenitorii de drept să intre în
posesia moștenirii, adică în posesia lor înșiși. Din acest punct de vedere, mi
se pare semnificativ că Baconschi a publicat o carte întitulată Averea bunei
educații, apreciată și recomandată de BOR (https://www.youtube.com/watch?v=GHyXP6a21ag).
După treizeci de ani de educație dilematică, timp în care tinerii au fost
învățați sistematic să se-ndoiască de ei înșiși și de istoria casei lor, a
venit în sfîrșit timpul pentru noua educație.
Copiii nu pot fi
înșelați cîtă vreme ascultă de regulile casei. Din acest motiv, falsa
educație nu se poate face niciodată din afara casei. Nu este destul dacă sînt îndoctrinați doar în școală, cîtă vreme ei se pot reface acasă. Trebuia pătruns în casă. Doar așa puteau fi desprinși copiii de părinți, în
măsura în care părinții erau desprinși de părinții lor și cu toții de strămoși. Doar un nou set de reguli nu era suficient cîtă vreme lipsea noul stăpîn, legitimat prin
noile reguli.
Iar oameni ca
Tudor Gheorghe sau Dan Puric apar cu Eminescu tocmai atunci cînd stăpînii impostori se așază la masă. Este un moment delicat. Impostorii erau convinși că Eminescu nu are voie să mai iasă vreodată din ospiciu decît pentru scurte plimbări prin grădina romantismului tîrziu. Cu toate acestea, Eminescu se-ntoarce acasă și noi odată cu el.