Educația pedofilă

Alexandru Racu are o intervenție de bun-simț pe tema educației sexuale (https://alexandruracu.wordpress.com/2020/05/29/educatia-sexuala/). Cred că ar merita adăugat faptul că spre deosebire de modul „plictisitor și steril” în care se făcea educația sexuală înainte de 1990, educația sexuală de astăzi nu urmărește să salveze elevii de pornografie, ci să facă din pornografie o realitate nevinovată. Mai precis, să-i facă pe copii să nu se simtă vinovați (păcătoși!) pentru frecventarea/dependența de pornografie, ci să vadă în acest interes o activitate la fel de normală ca orice hobby.

Oricum, pornografia este tolerată și încurajată în subcultura actuală. Și nu doar pornografia, ci mai ales pedofilia a devenit o formă de subcultură legitimă, cu profituri uriașe. „Tween” reprezintă o abreviere a lui „between”, „între”. Un „tween” este un copil între 10-12 ani, care nu este încă adolescent („teen”), dar nici nu mai este copil. În general termenul se referă la fete, principalele victime (cu participarea criminală a părinților) a sexualizării copiilor. Tween-ii investesc în jur de $250 milioane pe an în modă, adică în truse de machiaj, accesorii și articole care le marchează agresiv și provocator sexualitatea (https://www.theage.com.au/national/corporate-pedophilia-or-seeing-too-much-20061014-ge3c4g.html). Studiul lui Emma Rush și Andrea La Nauze, „Corporate Paedophilia. Sexualisation of children in Australia” (https://www.researchgate.net/publication/240609488_Corporate_Paedophilia_Sexualisation_of_children_in_Australia) vorbește pe larg despre felul în care corporațiile și mass media reduc copiii la simple prezențe sexuale. Alți specialiști în educație au vorbit cu îngrijorare despre sexualizarea literaturii pentru copii (vezi Eric L. Tribunella, „From Kiddie Lit to Kiddie Porn: The Sexualization of Children's Literature” în Children's Literature Association Quarterly, Volume 33, Number 2, Summer 2008, pp. 135-155.)

În condițiile în care economia de stat constituită astăzi de corporații se folosește de sexualitatea nedezvoltată a copiilor ca de o resursă, cum putem crede că educația statului corporat va întîrzia să valorifice această resursă? Educația sexuală din învățămîntul public nu este decît un instrument prin care sexualizarea copiilor, considerată deja normală în media (postul de radio pentru copii Itsy Bitsy a promovat la un moment dat educația sexuală și diversitatea orientărilor sexuale: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/superteach-pentru-mentalitate-deschisa-in-educatie-intre-fundatia-scoala-varlaam-institutul-de-dezvoltare-personala-al-mormonilor-americani-si-activistii-rezist-anti-ortodocsi/), va fi accelerată prin intermediul orelor de educație sexuală.

Prin urmare, deși observațiile lui Alexandru sunt corecte, există din păcate și o a treia dimensiune a educației sexuale, cea care îi determină de fapt pe conservatori și creștini să se opună educației sexuale. Este vorba despre folosirea educației sexuale pentru a încuraja o viață sexuală timpurie, într-o interpretare a activității sexuale ca activitate sănătoasă, precum mișcarea în aer liber. Vorba lui James Kushiner, „dacă sexul este un sport, atunci căsătoria este o glumă”. Astfel, educația sexuală va fi folosită pentru a desprinde viața sexuală de ideea de cuplu, de relație de durată între doi oameni de sex diferit. În același timp, educația sexuală va fi folosită pentru a legitima relațiile homosexuale; în sfîrșit, pentru a face din sex un scop în sine și un bine suficient sieși în scopul ultim de a distruge familia de-a binelea. 
         Cu ceva timp în urmă am auzit că o profesoară le spunea unor elevi cît de frumoasă este viața copiilor ai căror părinți au divorțat și că ei sunt niște privilegiați față de ceilalți copii, ai căror părinți au o relație trainică. Să ne amintim și că unul dintre argumentele împotriva referendumului pentru căsătorie susținea că prin legalizarea căsătoriei homosexuale copiii abandonați din centrele de plasament ar avea o șansă mai bună crescînd într-un cuplu de homosexuali (gay sau lesbiene) decît într-o instituție de stat. Astfel de recomandări și de argumente vor constitui în cadrul orelor de educație sexuală adevărate studii de caz. Bineînțeles, este puțin probabil ca profesorii să aibă surprize: majoritatea copiilor știu deja din cei șapte ani de-acasă, adică șase de iphone, că homosexualitatea este o relație perfect normală.

Da, știu, sună apocaliptic. Dar atunci trebuie să recunoaștem că apocalipsa a început de ceva vreme în țările occidentale, unde lucrul acesta se face deja metodic și cu rezultate înfricoșătoare (despre travestiții invitați să-i educe pe copiii din SUA și Canada vezi la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/01/magia-educatiei.html)

Nu știu dacă ne putem permite naivitatea de a crede în bunele intenții ale autorităților. Iar pînă la urmă, s-ar putea ca experimentul să nu fie nici plictisitor, nici steril. Copiilor, în special adolescenților atît de tulburați de tot ceea ce nu înțeleg în legătură cu ei înșiși și cu lumea, nesiguri cu privire la ceea ce sunt și la ceea ce urmează să fie, li se va părea cool să li se spună că pot alege orice vor să fie, băieți sau fete sau și băieți, și fete. 
         Dacă nu ar fi decît profesorii care se joacă cu astfel de idei la oră încă nu ar fi chiar atît de grav. Dar părinții înșiși sunt în majoritatea cazurilor la fel de tulburați ca proprii lor copii, fiind convinși că trebuie să fie cu atît mai deschiși cu cît aberația care li se recomandă este mai mare. Este o formă de complicitate cu sistemul făcută aparent în numele binelui copilului, dar care în realitate reprezintă intenția lașă a părinților de a nu-și asuma responsabilitatea pentru educarea copilului lor dincolo de cei șapte ani de-acasă.