Toate animalele
vin la Rîu, dar numai animalele care locuiesc în apropierea lui sunt cunoscute
prin supranumele „de la Rîu”: Ursul de la Rîu, Cerbul de la Rîu, Vulpea de la
Rîu, Iepurele de la Rîu, Fazanul de la Rîu, Șoimul de la Rîu și Ariciul de la
Rîu trăiesc aici, fiecare cu familia lui. Oricînd ar putea să li se alăture
vreun animal venit cine știe de unde, însă aceasta nu s-a mai întîmplat de foarte multă vreme. În schimb, este greu de crezut că vreunul dintre locuitorii de la Rîu ar putea pleca în altă
parte. Chiar dacă Lupul de la Rîu a dispărut fără veste cu multe ierni în urmă,
toată lumea este sigură că acesta se va întoarce cîndva, aducînd cu sine povești
uimitoare.
Nu este nimic
superior sau inferior în particula „de la Rîu”. Animalele de la Rîu nu sunt mai
rapide, mai puternice sau mai nobile decît cele de la Stîncă sau de la Pădurea
Arsă; nu sunt nici mai bune, nici mai cinstite, nici mai curajoase decît altele.
Este adevărat că față de restul animalelor se bucură de o prețuire aparte, dar
aceasta doar pentru că toate animalele prețuiesc poveștile la fel de mult ca
oamenii, dacă nu mai mult. Iar animalele de la Rîu știau toate poveștile care au fost spuse vreodată. Ceea ce nu le făcea mai puțin curioase în legătură cu poveștile nespuse încă. Dimpotrivă.
Spre deosebire
de restul animalelor care fie urcă, fie coboară pentru a ajunge la Rîu,
animalele de la Rîu sunt întotdeauna acolo și nu se duc niciodată altundeva.
Din acest motiv, picioarele lor sunt ceva mai scurte și ceva mai groase decît
picioarele celorlalte animale. Tot din acest motiv, au urechile mai mari și
privirea mai atentă. Toate animalele care ajung la Rîu aduc cu ele noutăți și
povești, pe care locuitorii de la Rîu le ascultă cu cea mai mare atenție.
Cerbul,
Iepurele, Fazanul și Ariciul se bucură de verdeața și fructele pădurii care
se-ntinde nesfîrșită de ambele maluri ale Rîului, în timp ce Șoimul și Vulpea se
satură cu peștele rămas de la Urs.
Ursul nu-i mănîncă
decît pe acei pești care nu știu nici o poveste; celorlalți le dă drumul, lăsîndu-i
să plece chiar și pe cei care îi spun de fiecare dată aceeași poveste. Și nici
măcar aia cine știe ce.
În dimineața
asta însă, Ursul de la Rîu află ceva care-l puse pe gînduri. După ce-și isprăvi
de spus povestea, aceeași pe care o spunea de cîțiva ani încoace, Păstrăvul din
Malul Surpat ținu să adauge: „De mult voiam să-ți spun, dar de bucurie că mă
lăsai să plec nu mai reușeam. Treaba e că noi toți știm povești.” „Atunci de ce
unii dintre voi nu vor să le spună?” se miră Ursul de la Rîu. „Păi, somonii ăia
bătrîni le uită; le-am spus să inventeze ceva pe loc, dar ei sunt convinși că
pînă la urmă își vor aminti. Ceea ce bineînțeles că este imposibil, ei uită pînă și faptul că trebuie să-și amintească ceva. Iar alți pești sunt atît de speriați încît nu mai
pot vorbi, doar deschid gura încercînd să spună ceva, dar lumea are impresia că
de fapt nu pot să respire.”
Sincer vorbind,
Ursul nu se simțea deloc vinovat pentru că înfulecase atîția pești nevinovați. Peștii
fuseseră foarte buni și le era recunoscător că-l hrăniseră întreaga lui viață.
Dar îi părea rău după atîtea povești pierdute poate pentru totdeauna. Iar gîndul că
ar mai putea mistui și alte povești îi strica cu totul pofta de mîncare.
Așa că acum mergea abătut în căutarea Cerbului de la Rîu, dorind să afle
care ar fi părerea lui în această privință.