„Eu sunt pîinea
cea vie, care s-a pogorît din cer. Cine mănîncă din pîinea aceasta viu va fi în
veci. Iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” Ioan
6, 51
Secretul pîinii
depinde de pîinea la care te gîndești. Dacă vrei o pîine bună la gust, atunci
secretul ei depinde atît de fiecare ingredient în parte, cît și de unitatea lor:
cîtă sare, cîtă drojdie, sortimentul de făină, soiul de ulei, apoi tava, ceaunul
sau piatra de copt, tipul de cuptor, totul contează în parte și toate laolaltă.
Cînd vorbesc
despre pîine nu mă refer în nici un caz la pîinea de la magazin. Pîinea de la
magazin nu este diferită doar de pîinea de casă. Este diferită de pîine. O
dovedește indiferența resemnată cu care este cumpărată și ușurința cu care
resturile ei uscate sau mucegăite sunt aruncate o zi sau două mai tîrziu.
Pîinea de la
magazin este aproximativă și parțială. Pîinea de casă este întotdeauna
integrală: adică se mănîncă toată de fiecare dată. De la pîinea de casă nu
rămîne nimic în afară de gustul ei bun care păstrează vie pofta de a mînca din
nou o pîine atît de bună. Pîinea de magazin nu poate fi confundată cu nimic,
nici măcar cu pîinea. Nu pentru că ar avea un gust inconfundabil, ci tocmai pentru
că nu are nici unul.
Pîinea de casă
este confundată însă cu pîinea de acasă. Pîinea de acasă nu este neapărat mai
bună decît pîinea de casă; pîinea de acasă se deosebește nu prin gust, ci prin
putere.
Principala
putere a pîinii de acasă constă în a-i aduce acasă pe cei care o mănîncă. Uneori,
pîinea de casă poate trezi vagi amintiri ale vieții de familie, dar nimeni nu
mai încearcă astăzi să-și mai amintească lucruri atît de riscante. Pîinea de
acasă are însă ceva ce nu are nici o pîine. Ingredientul ei tainic este crucea.
Pîinea de acasă
este o pîine închinată. Are crucea în ea. Nu este neapărat făcută în casă, dar este
făcută acasă chiar și atunci cînd este coaptă într-o simplă colibă. Acasă este
sufletul unei case, al unei locuințe. Ce este acasă? Acasă este locul unde
oamenii locuiesc împreună cu Dumnezeu. Nu toți membrii unei familii sunt acasă,
chiar dacă locuiesc împreună. Nici Fiul Risipitor, nici Fratele lui nu erau
acasă: locuia fiecare în partea lui de avere. Pentru a ajunge acasă, Fiul
Risipitor a trebuit să facă ceva mai mult decît să-și vină în fire și să se
întoarcă la Tată: a trebuit să devină fiu. A devenit fiu înțelegînd că nu era
vrednic să fie fiu, că nu era vrednic să fie moștenitor al Tatălui, că nu era
vrednic nici măcar să fie sluga Tatălui. Greșise la cer și greșise Tatălui.
Trădase cele două moduri posibile de a fi acasă. Ele sunt desigur solidare: familia naturală dispare zilele acestea tocmai pentru că legăturile ei cu cerul au fost slăbite dincolo de posibilitatea refacerii lor. Familia creștină nu mai poate fi salvată. Trebuie redescoperită.
Creația este a
Tatălui. Casa este a Tatălui, iar moștenirea nu poate fi înstrăinată decît de
un străin. Dar străinul nu are dreptul de a moșteni; poate doar răpi prin
viclenie sau forță lucrurile pe care le rîvnește și asta numai pentru o vreme.
Doar cel care-i aduce totul Tatălui este vrednic să fie numit fiu. Iar Tatăl îi
dăruiește Fiului totul.
Dacă lumea este
un dar, care este scopul acestui dar? Ca noi să ne simțim bine? Ca noi să-i fim
recunoscători lui Dumnezeu? Ne dăruiește Dumnezeu daruri ca unor animale de
companie, ca unor copii alintați sau ca unor slujitori care își fac bine treaba?
Dumnezeu ne iubește prea mult pentru a ne oferi recompense nedemne de relația
dintre tată și fii. Dumnezeu nu ne dăruiește „atenții”. Dumnezeu ne dăruiește
lumea și viețile noastre ca unor fii și fiice. Și pentru a nu mai exista nici o
neînțelegere în privința asta, ni l-a dăruit pe Fiul Lui, Care S-a dăruit
Tatălui pînă la moartea în care zăcea firea omenească pentru a o ridica la
starea de Fiu. Dumnezeu nu ne dăruiește doar viețile noastre: ne dăruiește mai
ales viața Lui.
Dacă „lumea ca
dar al lui Dumnezeu” are „crucea pusă pe acest dar” (D. Stăniloae, TDO, vol. 1, ediția a doua, 1996, pp.
234-237), această cruce este în același timp semnul unei renunțări și al unei
împliniri: din străini și din slugi ticăloase și nedemne, crucea ne poate
transforma în fii și fiice. Nu putem ajunge acasă decît ca fii, dar nu putem
deveni fii pînă nu descoperim că nu suntem vrednici să ne numim fii. Lucrul
este destul de complicat de vreme ce fie nu înțelegem că am plecat de-acasă,
fie ne mîndrim cu asta. În loc să ne fie rușine de ușurința cu care ne
descurcăm într-o lume lipsită de Dumnezeu, suntem încîntați de performanțele
noastre.
Chiar și după ce
și-a tocat banii, Fiul Risipitor încă se mai descurca în țara străină. Omul mai
avea relații. În afară de asta, nu-și cheltuise decît averea. Mîndria îi era
intactă. De-abia după ce în țara străină a venit o foamete mare, Fiul Risipitor
a început să o ducă suficient de rău încît să-și dorească să se întoarcă la Tată cu
riscul de a fi respins sau, mai rău, batjocorit.
O foamete mare
este anunțată și în vremurile noastre. Proprietarii porcilor vor mînca pîine de
casă. Porcii vor mînca roșcove. Dar majoritatea populației va păzi porcii. Ce
vor face oamenii cînd vor vedea că nu au voie să se atingă de roșcove? Unde vor
merge?
Fiul Risipitor
s-a dus la Tatăl. Nu voia decît pîine de casă. A primit pîine de acasă.
Oamenii confundă
pîinea de casă cu cea de acasă pentru că de fapt nu mai știu ce înseamnă a fi
acasă. Cînd îți pierzi gustul lui acasă, gustul bun al pîinii de casă e doar o
reacție senzorială. Cînd este lipsită de cruce, pîinea de casă este mai
apropiată de pîinea de magazin decît de pîinea de acasă. Pîinea de casă poate
avea oricîte secrete, dar dacă nu este o pîine închinată, nu poate fi
transformată. Dacă nu poate fi transformată, nu-i poate transforma pe cei care
o mănîncă. Dacă nu-i poate transforma pe cei care o mănîncă, nu-i poate aduce
acasă.
Spre deosebire
de pîinea de casă, pîinea de acasă poate fi transformată, prefăcută. Prin
închinare, pîinea este dăruită mai întîi Domnului casei. Dar pentru că Domnul
este Împărat peste toate cele văzute și peste toate cele nevăzute, pentru că
Împărăția Lui este veșnică și necreată, casa care închină pîinea devine în chip
tainic parte a Împărăției. Dacă este adevărat că familia creștină reprezintă în
mod real o biserică mică sau domestică, atunci Împărăția este prezentă și
lucrătoare în mod nevăzut și tainic nu doar în Biserică, ci și în biserica cea
mică. Casa fiecărui creștin este orientată în Biserică și odată cu ea spre acel
acasă care ne-a fost deschis pentru totdeauna cu două mii de ani în urmă.
Pîinea de casă
are numeroase secrete, dar nici o taină. Taina este întotdeauna personală,
implică persoana, pentru că numai persoana are taină. Creația are mister.
Misterul este taina creației: deschiderea ei spre persoană, receptivitatea față
de persoană și ascultarea de persoană ca ocrotitor al ei țin de misterul
creației. Doar pîinea de acasă poate fi prefăcută în hrana noastră adevărată
pentru că doar ea este personală. Taina pîinii de acasă ține de taina lui
acasă.
Crucea prin care
este închinată și binecuvîntată pîinea este Crucea lui Hristos. Binecuvîntarea
pîinii în casele noastre este necesară nu doar ca semn de respect și
recunoștință față de Dumnezeu; gestul ține mai ales de „dialogul darului între
Dumnezeu și om [prin
care] fiecare se dăruiește celuilalt” (D. Stăniloae, op. cit., p. 235).
Dialogul darului
este imposibil în afara iubirii. Omul nu-l poate cunoaște pe Dumnezeu decît
prin iubire și nu-l poate iubi decît ca fiu al Tatălui. Omul nu-i poate dărui
ceva lui Dumnezeu decît în calitate de fiu, pentru că totul este al Tatălui și
doar fiii au ce are și Tatăl. Doar persoana poate dărui cu adevărat pentru că
doar persoana se dăruiește de fiecare
dată cînd dăruiește ceva.
Persoana nu
poate să nu se dăruiască. Orice ar dărui persoana, darul ei rămîne de fiecare
dată persoana însăși. Darul poartă prezența persoanei, care depășește infinit
valoarea darului. Darul care nu-l conține pe dăruitor nu este un dar adevărat,
după cum cel care primește un dar adevărat nesocotind dăruitorul nu este încă persoană.
Oamenii care nu văd decît darul strică darul, lipsindu-l de adevărata lui
valoare determinată de pecetea persoanelor care dăruiesc și primesc. După cum
arată părintele Stăniloae, atît dăruitorul, cît și cel care primește darul,
trebuie să facă din situația darului un eveniment al întîlnirii și al unei
apropieri sporite:
„În esență, prin
darul lumii Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine însuși în iubirea
Sa. De aceea și omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu
însuși, Care le-a dat. Darul ca semn al dragostei unei persoane față de alta
are în sine imprimată destinația de a fi depășit de cel căruia i s-a dat.” (op.
cit., p. 236).
Persoana se hrănește cu persoană chiar și
atunci cînd se hrănește doar cu pîine. Pîinea de acasă este bună pentru că are
imprimată în ea bunătatea persoanei care o face și o dăruiește. Este coaptă în
căldura iubirii și dăruită ca semn al Împărăției. Pîinea de acasă poate că nu
este întotdeauna gustoasă, dar este întotdeauna personală. Are gustul
persoanei. Sfințirea, binecuvîntarea și prefacerea ei sacramentală în Trupul
lui Hristos sunt posibile tocmai pentru că întreaga creație este Darul Tatălui
peste care se așază Crucea ca răspuns al Fiului în cadrul dialogului personal
absolut la care omul este chemat să participe în calitate de fiu sau fiică după
har.
Închinînd pîinea,
îi recunoaștem caracterul de dar. Îi afirmăm puterea ei. Nu doar puterea de
viață proprie oricărui aliment esențial, ci puterea de a aduce acasă,
transformîndu-l pe cel care oferă în cel care se oferă. Pîinea de acasă este
pîinea care ne aduce acasă. Este totodată dar și dăruitor.
Care este casa
persoanei? Întotdeauna o altă persoană. Cum poți locui în altă persoană?
Devenind acea persoană.