Într-o postare recentă, Alexandru Racu vorbește mobilizator și consistent despre dezbaterea de care ar trebui să fim interesați dacă vrem să înțelegem în ce măsură lucrurile merg spre bine ori spre rău (https://alexandruracu.wordpress.com/2020/09/25/dezbaterea-ratata/). Cele patru întrebări enumerate ar trebui să ne preocupe pe toți. Sunt întrebări grave, pe care dacă nu (ni) le punem acum, mă tem că nu le vom mai putea pune altă dată. Cine știe, poate că vor fi considerate întrebări dușmănoase față de ordinea capitalistă; sau poate că pur și simplu nu va mai fi timp pentru întrebări și dezbateri.
Deocamdată însă, această dezbatere este ratată. Reflecția comună asupra felului în care autoritățile abordează epidemia actuală continuă să se reducă la întrebări și răspunsuri superficiale ori absurde. Dar evitarea unor întrebări precum cele enumerate de Alexandru Racu mă face să mă întreb dacă nu cumva avem de-a face mai degrabă cu o dezbatere refuzată decît cu una ratată. Cînd un adversar politic este descris ca răul absolut, dialogul este suspendat de la sine. În aceste condiții, zgomotul mediatic care sufocă vocea rațiunii, după cum arată Al. Racu, tinde să reprezinte rațiunea însăși: rațional, educat și bun este oricine știe că prostia este rea, analfabetă și votează cu pesedeul.
Iohannis a fost consecvent cu această premisă atunci cînd a refuzat dezbaterea cu Dăncilă. Dar interpretarea răului ca prostie pură, iar a prostiei ca lipsă de educație falsifică în mod premeditat atît înțelegerea răului, cît și a binelui; răul este incompetența, de la incapacitatea de a înțelege textul citit la incapacitatea de a înțelege cum funcționează lucrurile de care te ocupi și a căror funcționare trebuie să o asiguri.
Aceasta este o eroare tipică oamenilor inteligenți care împărtășesc convingerea naivă despre mediocritatea răului și despre natura educată, superioară, a binelui (nu este vorba doar despre oameni educați în general: dacă această prejudecată nu ar fi fost larg răspîndită și în lumea ortodoxă, intelectualii din nucleul Dilema-Humanitas nu ar fi reușit să împiedice apariția și formarea unor creștini ortodocși nu doar maturi duhovnicește, ci și cu disponibilități față de universul culturii). Impresia mi-a fost reconfirmată de un text al dlui Radu Iliescu (https://2daynews.ro/headlines/studii-superioare-simplificare-imbecilizare-11265.html); din păcate, dl Iliescu uită să menționeze că degradarea recentă a învățămîntului românesc nu este un fenomen izolat, ci este în acord planificat cu degradarea educației din lumea occidentală, fenomen semnalat cu îngrijorare în Vest încă de prin anii 60-70 ai secolului trecut (vezi un interviu instructiv cu Mircea Platon despre situația post-decembristă a învățămîntului românesc la https://www.catavencii.ro/mircea-platon-scoala-trebuie-sa-ti-dea-exact-ce-nu-ti-da-viata/; și un fragment din volumul Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei, apărut la Editura Ideea Europeană: https://www.contemporanul.ro/lecturi-despre-carti/anarhizarea-scolii-oengeurile-interne.html)
Din păcate, nu este o eroare nevinovată: deși toată lumea știe că prostia este determinată de o înțelegere limitată în mod natural, rolul salvator al omului educat apare cu o claritate și urgență sporite atunci cînd prostia definită în prealabil ca educație deficitară este identificată cu răul. Dacă prostia este redusă la lipsa educației și este în plus identificată fără rest cu răul, urmează că inteligența este determinată în mod necesar de educația superioară și corespunde inevitabil binelui. Prin această schemă de falsificare a naturii binelui, binele este desprins de condițiile lui proprii de apariție și funcționare. Înțeleasă în acest mod fraudulos, educația superioară oferă dispensa totală pentru tot ceea ce alcătuia pînă acum coroana binelui: cinste, mărinimie sufletească, devotament, smerenie, curaj.
Condamnînd în mod forțat și necinstit analfabetul funcțional în termeni morali, omul educat se simte eliberat de un întreg registru de calități morale care, în tradiția clasică, determinau omul întreg și viața împlinită. Pînă nu demult, viața bună era viața virtuoasă, trăită în acord cu virtutea. Ironia este că tocmai cei care opun răspîndirii răului produs de incompetenți binele asigurat de „specialiști” contribuie în mod direct la degradarea vieții intelectuale și la descompunerea morală a societății, refuzînd în mod deschis să-și asume obligațiile morale care le revin cu atît mai mult cu cît reclamă calități și performanțe intelectuale (mai mult sau mai puțin demonstrabile).
Atribuirea
frauduloasă a caracterului moral competențelor intelectuale, transformarea
intelectualului și omului de cultură într-un erou salvator în sine, în mod independent
de orice exigență morală și eliberat pînă și de normele bunului simț, au făcut
ca populația la rîndul ei să se descurce cum poate, ignorînd pe bună dreptate autoritățile (i)morale
și disprețuind regulile într-o lume în care standardele morale sunt fie asumate ilicit,
ca presupuse și date din capul locului prin însuși statutul de intelectual, fie
trădate prin valorificarea lor mercantilă tocmai de cei care-și închipuie că reprezintă
nu doar lumea bună, ci binele însuși.