În urmă cu exact un an, mai precis în data de 16 octombrie 2019, Academia Română publica un „Manifest pentru adaptarea la era digitală” (https://academiaromana.ro/mediaAR/com2019/c1016-ManifestEraDigitala.htm). Documentul a fost preluat și recomandat de Patriarhia Română prin Agenția de știri Basilica, publicul fiind avertizat încă din introducerea documentului asupra unor „eventuale costuri ale inacțiunii sau ale acțiunii întârziate.” (https://basilica.ro/academia-romana-un-manifest-pentru-adaptarea-la-era-digitala-text-integral/). Academia a jonglat cu educația online precum Patriarhia cu lingurița de împărtășanie, de parcă felul în care înveți ar fi mai important decît ce înveți, respectiv felul în care te împărtășești ar fi mai important decît Împărtășania. Dacă nu știm ce și de ce învățăm, ori cu ce și de ce ne împărtășim, felul în care învățăm sau ne împărtășim nu mai are nici o importanță.
Din cîte se pare, însă, a fost necesară o pandemie pentru ca președintele Academiei Române să redescopere învățămîntul față către față (https://www.facebook.com/IoanAurelPopPresedinte/posts/1166438683725236/, vezi și https://spotmedia.ro/stiri/educatie/ioan-aurel-pop-interviu-educatie). Este posibil ca pînă și liderii din BOR, ierarhi și teologi, să descopere acest mod de comunicare. Oricînd se pot întîmpla minuni.
Mă gîndesc la lucruri de acest fel în timp ce citesc cartea Andradei Fătu-Tutoveanu, Building Socialism, Constructing People: Identity Patterns and Stereotypes in Late 1940s and 1950s Romanian Cultural Press (Cambridge Scholars, 2014). Printre altele, autoarea observă că „un aspect esențial, caracteristic societății și culturii române, ține de opoziția elitelor culturale și politice față de paradigma sovietică.” (Foreword, p. vii). Aceasta reprezintă diferența majoră față de perioada post-comunistă, cînd elita culturală a mijlocit colonizarea culturală a țării, pervertind sensurile valorilor și conceptelor fundamentale (libertate, adevăr, bine, cultură, creștinism), acuzînd de complicitate cu Rusia, de primitivism, bigotism, intoleranță și fundamentalism orice încercare de rezistență închegată pe liniile de apărare ale culturii naționale și ale ortodoxiei.
Dacă ar fi să comparăm anii stalinizării României cu perioada post-comunistă, s-ar putea trage unele concluzii înfricoșătoare cu privire la participarea presei culturale „libere” din ultimii treizeci de ani la proiectul de euro-atlantizare forțată a societății românești, proiect în cadrul căruia criticarea temelor identitare (religia, cultura, istoria naționale) pare că a fost obligatoriu. Cultura națională și ortodoxia au fost tratate drept bolnave incurabil de toate bolile pe care i le reproșase comunismul și de care acesta a încercat să ne vindece: pășunism, idealism, patriotism. În plus, după 1990 culturii și istoriei noastre îi era reproșat și comunismul. Harta României avea un contur suspect (https://humanitas.ro/humanitas/carte/politice-0), Miorița trebuia eutanasiată (https://www.contributors.ro/despar%C8%9Birea-de-miori%C8%9Ba-viciul-fatalismului-%C8%99i-imperativul-innoirii/). Precum în anii ’50, Familia, Școala și Biserica erau privite din nou ca forțe reacționare, opuse progresului trasat, din nou, de la centru. Ele trebuiau reeducate, purificate de reziduurile identitare, astfel încît să permită și mai ales să contribuie la globalizarea culturală și la formarea unei noi identități.
Prin culpabilizarea trecutului s-a urmărit atrofierea memoriei individuale și colective. Identitatea națională a devenit fluidă odată cu integrarea în UE. Din matrice spirituală, cultura devine mediu sau context (vezi A. Tutoveanu, „Borders or bridges? The current challenges of revisiting the concepts of national identity and transnational culture” Studia UBB Philologia, LXIV, 2, 2019, p. 109 – 120, p. 113-114, http://193.0.225.37/download/pdf/1228.pdf#page=110), sau, după cum se poate vedea din manualele de educație civică de gimnaziu, cultura se confundă cu diversitatea, peste care se suprapune fără rest. Noua definiție face din cultură un supermarket și din magazin o instituție de cultură; corespunzător, mersul la cumpărături ori a comanda online devin acte de cultură, expresii ale libertății și creativității, singurul mijloc de împlinire personală. Nu poți să nu te gîndești aici la clipul publicitar eMag (https://www.youtube.com/watch?v=e6dgfhxBK9Q) în care nici nu știi ce este mai trist: ce face Mihai Șora din libertate, sau faptul că majoritatea comentatorilor văd în mesajul videoclipului „valori și principii”?
Problema globalizării ar trebui să intereseze nu doar Academia Română (ce sens mai are o Academie Română într-o cultură transnațională?), dar mai ales BOR. Pentru că unei țări și culturi fără frontiere le corespunde o religie fără frontiere. Dacă vorbim despre un popor creștin, dacă vom vorbi iarăși luna viitoare, de Sf. Andrei, despre creștinismul nostru apostolic și despre etnogeneza noastră creștină, atunci ar trebui să vorbim și despre solidaritatea dintre frontierele identității naționale și hotarele canonice (și poate chiar dogmatice) ale ortodoxiei, dintre istoria națională și tradiția ortodoxiei românești.
Contestarea acestor hotare canonice a fost pusă în discuție în mod direct prin cele două gesturi semnificative din 2008, cînd la cîteva luni după ce episcopul ortodox de Oradea, Sofronie Drincec, a slujit împreună cu un episcop greco-catolic, mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu s-a împărtăşit alături de mai mulţi ierarhi greco-catolici la slujba de sfinţire a unei biserici catolice din Timişoara (http://www.cuvantul-ortodox.ro/ips-nicolae-corneanu-la-azec-da-m-am-impartasit-sincer-nu-mi-pare-rau/). Corneanu a fost membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, și premiat nu doar de puterea comunistă (în 1964) cu Ordinul Steaua Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”, dar și de Grupul pentru Dialog Social (în 1997) „Pentru întreaga activitate închinată adevărului, dreptății și libertății, valori supreme ale umanității.”
Putem participa la opera de construire a neomarxismului sau neocapitalismului. În ultimii treizeci de ani, ierarhia ortodoxă i-a sprijinit constant și necondiționat pe intelectualii români care au făcut din Familie, Educație și Biserică tot atîtea dileme, iar din identitate o piedică în calea unității globale. Patriarhia a numit rezultatul Referendumului pentru familie din 2018 „un succes nedeplin” (https://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/) în condițiile în care 80% dintre alegătorii români au votat împotrivă, refuzînd în mod asumat să participe la vot. Cum ar arăta atunci un eșec?
Dacă referendumul nu a reprezentat pentru apărătorii identității poporului român un grav semnal de alarmă, speram ca măcar pandemia de coronavirus să-i trezească pe ierarhii ortodocși și să-i elibereze de sub puterea de seducție a unei elite care, dincolo de aparența ei creștin-ortodoxă, a rămas păgînă în esență. Din păcate, nimic nu pare să se fi schimbat. De pildă, deși promite să vorbească despre adevăr, volumul recent al PS Ignatie al Hușilor (https://episcopiahusilor.ro/o-noua-aparitie-editoriala-la-horeb-maladia-ideologiei-si-terapia-adevarului-semnata-de-parintele) pare să confunde adevărul cu orice lucru plăcut auzului:
„Preasfințitul Ignatie al Hușilor le amintește creștinilor (de la confrații sinodali, până la elevul isteț care-și caută scopul) că avem datoria să oferim lumii smintite de azi o ”alternativă bună, frumoasă, autentică, inteligentă și necrispată”: nu sunt acestea atributele Evangheliei perene?”
Nu, părinte, nu sunt: dacă vă referiți la Evanghelia creștină, să știți că n-ați nimerit-o. Pînă și dl Baconschi, autorul prefeței cărții Preasfinției voastre, știe că atributele pe care le enumerați aparțin tradiției gnostice a lui prisca theologia, sau a lui philosophia perennis. Dimpotrivă, părinte, atributul principal al Evangheliei creștine este scandalul: Învierea lui Hristos, despre care băieții frumoși, inteligenți și necrispați din Areopag au rîs de s-au prăpădit (Fapte, capit. 17)
Niciodată Învierea lui Hristos nu ne-a fost mai străină. Nu am văzut ca teologii noștri să discute absența (fizică) a credincioșilor de la sărbătorirea Învierii Domnului din anul acesta ca semn; nu am văzut ca focul care a cuprins catedrala Notre-Dame din Paris în Săptămîna Mare din 2019 să fie privit ca semn, și nici transformarea Sfintei Sofia în moschee. Știu, e riscant, semnele îi pot crispa pe unii oameni. Dar îi pot face și atenți: atenți la învierea lui Hristos, la învierea morților. Atenți la moarte și la viață. Atenți la cine sunt ei și la ce sunt lucrurile fundamentale fără de care umanitatea noastră este amenințată, riscînd să fie nu anulată, ci transformată.
Putem lua măcar
un premiu, sau chiar pe amîndouă, precum mitropolitul Corneanu. Putem participa
la marea transformare prin care se încearcă producerea omului nou, sau putem
participa la prefacerea tainică prin care ne înnoim din zi în zi (II Cor. 4,
16). Dar dacă în Biserică structura liturgică ne permite să participăm la această
prefacere chiar dacă preotul sau episcopul sunt monitorizați prin GPS (spre deosebire de dispozitivele instalate spotivilor pentru a le măsura performanțele, GPS-ul spiritual măsoară și apreciază contraperformanța: numărul de autogoluri înscrise, numărul de pase de autogol date, numărul de faulturi realizate împotriva propriei echipe etc), misiunea
școlii se schimbă odată cu definirea sensului educației. Ai anti-școală dacă
propui o anti-educație. Iar sensul educației nu se gîndește în raport cu
alternativa online-offline, ci în raport cu adevărul omului. Poți să fii față
către față cu elevul, cum propune Președintele Academiei, dar asta nu înseamnă
că nu poți să-i spui în continuare tîmpenii. Ba chiar îl poți deforma
intelectual și sufletește cu atît mai mult. Or, tocmai adevărul despre om este
lucrul pe care școala de astăzi, împreună cu întreaga lume (părinți,
autorități, organizații locale sau globale) îl refuză copiilor noștri. Intervențiile remarcabile ale lui Mircea Platon pe acest subiect reprezintă o excepție, iar efortul lui, chiar dacă este sprijinit în mod curajos de Platforma Împreună, rămîne nu doar solitar, ci și ignorat în dezbaterea publică despre educația din România.
Se spune despre comunism că a avut idei bune, dar care din păcate au fost prost aplicate. De fapt, comunismul a avut o singură idee: marea transformare. Este o idee foarte proastă, de care toată lumea este încîntată.