Ziua Mondială a Profesorului Nou

  „Și luându-l cu sine l-a suit pe casă și i-a zis : ia aminte la apus. Și luând aminte, a văzut mulțime nenumărată de diavoli, tulburându-se și gâlcevindu-se ca să bată război. Zis-a lui iarăși avva Isidor : caută și spre răsărit și ia aminte. Și a căutat și a văzut mulțime nenumărată de sfinți, îngeri slăviți. Și a zis avva Isidor : iată aceștia sunt cei trimiși sfinților de la Domnul spre ajutor, iar cei de la apusuri, sunt cei ce bat război cu noi. Deci mai mulți sunt cei cu noi. Și așa, mulțumind lui Dumnezeu, avva Moise a luat îndrăzneală și s-a întors la chilia sa.”

(Patericul egiptean, Pentru avva Moise, 1.)

 

Din 2016, Ziua Mondială a Profesorului sau a Educației este sărbătorită potrivit unei noi agende mondiale privind educația, „Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă” (https://www.agerpres.ro/documentare/2019/10/05/ziua-mondiala-a-educatiei--380332). În Polonia, Ziua Profesorului, sărbătorită pe 14 octombrie (marcînd instituirea Comisiei Educației Naționale în 1773), a fost redenumită Ziua Educației Naționale. Dar la noi, ca și la mulți alții, Ziua Profesorului, sărbătorită ieri, 5 octombrie, este totodată și Ziua Mondială a Educației. Dar sper că sunteți de acord că una este să sărbătorești educația națională, și cu totul altceva să sărbătorești ziua mondială a educației. Ziua Mondială a Educației este de fapt ziua educației mondiale, a unei educații care nu mai aparține nimănui și de care nu mai aparține nimeni. Tot ce contează este să fie „ca afară”. Educația mondială slujește mondialului așa cum educația națională slujește naționalului. În mod inevitabil, educația mondială trădează naționalul după cum educația națională trădează mondialul.  

[Paragraf adăugat ulterior] Religia va putea fi păstrată în școala nouă doar ca istorie a religiilor. Dacă educația este națională, atunci literatura națională este predată în acord cu tradiția și specificul acelei literaturi; într-o educație mondială însă, literatura, istoria și geografia patriei contează doar prin elementele lor universale, în timp ce caracteristicile proprii sunt eliminate ca piedici sau chiar acte de sabotare a proiectului de integrare globală. Educația mondială este, desigur, o educație „ca afară”, în cadrul căreia disciplinele socio-umane sunt determinate să se raporteze la o geografie, istorie, religie, cultură „ca afară”.

Alarmat de impresia că aș fi susținut ideea unui complot ocult anti-românesc, cineva, care asculta din apropiere dialogul pe care-l aveam cu fiul meu, m-a întrerupt: „Hai, dom’le, mai terminați odată cu străinii ăștia care urmăresc să ne facă rău! Ce să ne ia?”

Dacă i-aș fi spus că ni se ia educația, ar fi rîs. Cum i-ai putea lua educația unei țări unde toți copiii merg la școală? Cum, și mai ales de ce, putem afla din cartea lui Mircea Platon, Deșcolarizarea României, (https://arhiepiscopiabzvn.ro/descolarizarea-romaniei-sau-despre-starea-educatiei-azi.html; vezi un interviu la Radio România Cultural despre carte și temele ei la https://www.youtube.com/watch?v=zdk7xFWDnoE)

Ce să ne ia? Uităm că omului îi pot fi luate lucruri mult mai importante decît cele pe care le are. Ni se poate lua nu doar ceea ce avem, ci mai ales ceea ce am putea fi: noi înșine. Din păcate, după cum sublinia Mircea Platon cu ocazia uneia dintre lansările studiului său despre falsificarea sensului educației, sistemul post-comunist de educație ne-a făcut incapabili să mai vedem lucrurile esențiale pe care le-am pierdut, care ne lipsesc, care ne sunt refuzate.

Analfabetismul funcțional al tinerilor nu este efectul regretabil al unor încercări mai mult sau mai puțin inspirate de a îmbunătăți din mers învățămîntul public din România: este însuși obiectivul acestor reforme. „Școala nouă” refuză să fie un spațiu unde trebuie să înveți pentru a înțelege ce sunt lumea și viața, ce este omul și cine ești tu; școala nouă este locul unde realitatea nu este descoperită, ci inventată, imaginată, re-creată, re-modelată (tema propusă anul acesta de UNESCO pentru Ziua Profesorului este „Profesorii: conducînd în vremuri de criză, reimaginînd viitorul” https://en.unesco.org/commemorations/worldteachersday).

Școala aspiră să devină un loc unde trebuie să te simți bine (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/09/supradoza-de-prostie.html). Din păcate, o astfel de școală nu produce doar neștiință, ci mai ales dezumanizare, efect descris pe larg în Deșcolarizarea României (p. 33-45). Iar procesul de dezumanizare a societății este cu atît mai eficient cu cît se desfășoară în mod solidar în toate instituțiile publice care ar trebui să participe la consolidarea culturii generale: din instituții care ocrotesc și transmit valori culturale în sens larg, bibliotecile și muzeele devin la rîndul lor spații de relaxare și joacă, locuri unde scapi de stres și de agitația orașului și de unde te întorci mai degrabă reconfortat decît impresionat.

De fapt, nu te întorci nici relaxat, nici edificat, ci mai degrabă tulburat, pentru că „joaca” propusă de noua școală și de noua cultură este la rîndul ei o nouă joacă: joaca de-a definițiile, de-a esențele, unde participanții sunt invitați să pună în discuție identitatea sexuală, biologică sau națională, legitimitatea modelelor istorice, un fel de „cum ar fi dacă”: cum ar fi dacă eu n-aș fi ce sunt, dacă lumea n-ar fi ce este, dacă totul ar fi altceva, un altceva care nu depinde decît de mine să apară. După cum o arată Mircea Platon, această abordare corespunde unei viziuni despre lume de tip Humpty-Dumpty (Deșcolarizarea, p. 68-69), în care nu mai contează ce sunt lucrurile, ci doar ce ar putea fi – niciodată ele însele.

În numele „creativității” suntem făcuți să participăm cu entuziasm la cea mai auto-distructivă întreprindere umană colectivă din istorie. În loc să-l învețe pe om să fie propriul lui stăpîn, dobândind puterea care vine din înțelegerea rațională a lumii și din stăpînirea morală de sine, școala post-comunistă le dăruiește elevilor puterea de a stăpîni peste o lume imaginară care să facă insesizabilă înrobirea mintală și sufletească la care-i supune în lumea reală. După cum arăta Sf. Antim Ivireanul, tocmai acești învățători se bucură de aprecierea lumii:

 

„pre oamenii cei ce nu să tem de Dumnezeu, nici să rușinează de féțele omenești îi ascultăm la céle ce ne învață să le facem, spre pierzarea sufletelor noastre și spre necinstea noastră și spre a ne cleveti toți și a ne blestema pentru nedreptățile ce facem; și priimim învățăturile lor cu dragoste și le facem cu mare pohtă și ne bucurăm de iale, ca de mare avuție și-i lăudăm cătră toți, ca pre niște priiateni și făcători de bine și-i cinstim pentru căci ne răpun sufletele, cu învățăturile lor, mai vârtos decât pre Dumnezeu, Carele poftéște pre toț oamenii să se mântuiască.” („Cuvînt de învățătură la Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos”, Didahii, Minerva, 1983, p. 67)

    

Problema nu este că reformele învățămîntului din ultimii treizeci de ani au fost greșite pentru că ar fi fost incoerente și contradictorii. Dacă ar fi fost așa, atunci nici măcar nu puteau fi aplicate. Aparența de incoerență provine mai degrabă din numărul mare de propuneri de reformare a învățămîntului. Abandonate sau reluate, suprapuse uneori, venite din direcții politice diverse, toate aceste proiecte de reformă au urmărit în fapt un obiectiv comun reperabil în textele oficiale citate și discutate în Deșcolarizarea României: destructurarea învățămîntului românesc sub pretextul descentralizării lui. După treizeci de ani vedem rezultatul: pentru prima dată în istoria noastră, educația și învățămîntul au devenit nu doar diferite, ci două realități opuse.

Educația înțeleasă în sensul ei propriu ca formă de cultivare a permanențelor (Deșcolarizarea, p. 16-17) sau ca știință a formării de oameni întregi (p. 249) a fost nu doar abandonată de noua școală în numele obiectivului unic al integrării tinerilor pe piața globală a muncii. Noua școală atacă sistematic permanențele și le retrage elevilor orice posibilitate de rezistență: elevii harnici și atenți la ore sunt puși împreună cu cei nedisciplinați, libertatea de gîndire a elevilor este monitorizată doar în cazul celor care ar avea ceva de spus, concluzii nefirești și interpretări forțate sunt prăvălite ca la Posada peste discernămîntul insuficient format al elevului. Învățămîntul public a devenit o ambuscadă pentru mințile și sufletele copiilor noștri. Eventualii tineri care, nutrind sensibilități și aspirații sufletești care astăzi ne par excepționale, deși erau perfect normale și comune cu doar 15-20 de ani în urmă, au reușit să supraviețuiască acestui măcel instituțional metodic și premeditat sunt preluați de o elită pregătită să-i prelucreze dilematic și să-i instruiască sofistic.

România a sărbătorit, odată cu multe alte țări, Ziua Internațională a Profesorului. Cine este acest profesor?

Într-adevăr, noua educație nu produce doar o nouă școală și un nou tip de elev – produce și un nou profesor. Problema noului profesor nu este în primul rînd nivelul lui de competență. Competența poate fi oricînd îmbunătățită. De altfel, în ciuda impresiei generale, majoritatea profesorilor continuă să aibă o pregătire bună. Problema nu o constituie nici disponibilitatea celor mai mulți dintre ei de a transmite acele conținuturi noi, folosind norme și metode noi, care derutează mai degrabă intuiția morală, bunul-simț și gîndirea elevilor care au neșansa de a trăi în familii în care viclenia și nesimțirea sunt descurajate: în majoritatea ilustrațiilor din manuale sau din foile de lucru oferite de profesori, personajele cu care elevii sunt invitați să se identifice sunt de regulă negative, cu un aspect fizic și vestimentar deplorabil, cu buricul gol (fetele) și tatuaje (toată lumea) atunci cînd nu sunt doar niște vampiri de treabă de la bun început. Dar oricum ar fi reprezentați vizual copiii și adolescenții în manuale, aspectul lor nepăsător și impertinent face imposibilă identificarea vreunei calități formative (curaj, devotament, seriozitate, onestitate, hărnicie). Totodată, adulții/părinți au fie un aer de înapoiați mintal din categoria familiei Bundy (în cazul adulților „normali”), fie arată ca cei din familia Addams (în cazul celor cool). Problema nu o constituie nici ușurința cu care o mare parte dintre profesori cedează unor slăbiciuni omenești, acceptînd să lucreze la clasă în special cu acei elevi ai căror părinți și-au manifestat interesul pentru educație și și-au demonstrat implicarea, ca să zic așa, transformînd școala de stat în școala lor particulară.

Ce este cu adevărat grav și marchează inconfundabil apariția profesorului nou este setul lui de convingeri, care-l plasează mai degrabă în cadrul instituției spiritului dilematic, opusă tradiției culturii românești organice. Astfel, după cum se va vedea mai jos, profesorul nou împărtășește o nouă viziune potrivit căreia ideile, principiile morale și credințele religioase sunt determinate istoric și, prin urmare, se află în mod inevitabil în continuă schimbare. „Așa e acum!”, esența acestei gîndiri de tip nou, este pusă în discuție în mod direct în Deșcolarizarea României (vezi p. 92-93 sau la p. 313-315), Mircea Platon refuzîndu-i pe bună dreptate orice circumstanță atenuantă.

 Înainte a fost altfel, dar acum e așa. Uneori replica vine ca o observație resemnată; dar alteori este pur și simplu vicleană, afirmația cerîndu-ne să fim complici în recunoașterea faptului că nu există societăți și instituții mai bune sau mai rele în istorie. La limită, observația se bazează pe convingerea că în realitate nu există bine sau rău: suntem acum aici și asta este tot ce contează. Dacă educatorii asumă o viziune caracteristică mai degrabă organismelor nevertebrate, de ce și-ar mai respecta elevii profesorii, copiii părinții și oamenii semenii? Așa e acum!

În același timp, situația actuală, departe de a fi receptată ca dezastruoasă, are pentru profesorul nou o forță de atracție aparte, întrucît îi oferă puteri sporite de influențare a gîndirii și de modificare a comportamentului elevului. Să contribui la apariția unei noi generații de elevi instruiți este desigur un lucru nobil; dar să faci posibilă apariția elevului nou – a omului nou – este ceva eroic.

Cu siguranță, îndepărtarea populației urbane deopotrivă de ortodoxie și de cultura țărănească a favorizat apariția omului nou, fie el muncitor sau intelectual. „Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credința poporului” spunea părintele Stăniloae într-unul dintre ultimele lui interviuri (http://mail.rastko.rs/cms/files/books/4f22ad5380c6d). Situația este cu atît mai tragică cu cît numai cu o jumătate de veac în urmă intelectualitatea românească era în acord cu viziunea folclorică a neamului românesc, în timp ce în viața orașelor noastre se prelungea „latent, dar extrem de puternică, viața folclorică a gândirii sătești” (Ovidiu Papadima, Poezie și cunoaștere etnică, 1944, p. 17). Oamenii îndepărtați de ortodoxie și de „stilul organic și patriarhal al neamului românesc” (Papadima) nu pot rezista amăgirilor ideologiilor diverse, cedînd cu ușurință ba comunismului, ba neoliberalismului, ba oricărui alt sistem experimental de idei opus tradiției locale sau naționale, pe care le condamnă aprioric.

Ziua Mondială a Profesorului a fost declarată de UNESCO în 1994. UNESCO și ONU au fost preluate de socialiști aproape imediat după război. Alva Myrdal, sociolog și politician suedez, a fost între 1950 și 1955 președinta secției de științe sociale a UNESCO (după ce în 1948 fusese numită asistent adjunct al Secretarului General pentru Comisia Socială ONU, a treia funcție ca importanță din ONU). Feministă militantă, Myrdal a inițiat o serie de reforme în legătură cu familia, îngrijirea copilului și drepturile femeilor. În 1948, chiar în săptămîna în care Adunarea Generală ONU promulga Declarația Universală a Drepturilor Omului, Myrdal îi scria prietenei sale, Disa Västberg, președinta Organizației Femeilor Social Democrate din Suedia (care și-a început activismul social la vîrsta de 12 ani, probabil un viitor model în noile cărți cu eroi scrise pentru noii copii de astăzi, și care s-a ocupat în permanență de bunăstarea copiilor, una din măsurile inițiate ca politician privind educația sexuală în școlile publice):

 

„Mă bucură în mod deosebit gîndul că femeile social democrate – nu numai din Suedia, dar mai ales noi, suedezele – dobîndim acum o ocazie neîngrădită pentru a vorbi și dobîndi influență asupra Secretariatului ONU…. Ceea ce acest grup de femei susține și dorește este de o extremă importanță pentru modelarea statului social modern, încît o funcție-cheie în Departamentul Social al ONU va da acestui grup cea mai bună șansă pentru a modifica societatea umană în acord cu principiile acestui grup de femei.”

 

Pasajul citat apare într-un studiu prin care Allan Carlson urmărește să arate transformarea gîndirii ONU, favorabilă la început familiei, într-una determinată de „equity feminism” și radicalism sexual (https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=13-09-020-f). Carlson continuă arătînd care sunt aceste principii feministe social democrate:

 

1. Nu există principii morale absolute; dacă un număr mare de oameni nu mai respectă anumite standarde morale, atunci aceste standarde, nu oamenii, trebuie schimbate;

2. Familia tradițională este „patologică, dezrădăcinată, izolată” și condamnată la dispariție. Ea trebuie schimbată cu un nou model de familie, „în care femeile se alătură bărbaților asemenea camarazilor într-o muncă comună, iar copiii devin o responsabilitate socială, deci guvernamentală. De la cea mai fragedă vîrstă, copiii trebuie îndoctrinați pentru a intra în forme noi de cooperare socială; calitatea de părinte voluntar este asigurată prin liberalizarea legilor avortului și prin expunerea cît mai timpurie a copiilor la educație sexuală, în timp ce grija părintească față de copii este condamnată ca nesănătoasă”;

3. Nivelarea tuturor instituțiilor, tradițiilor și structurilor sociale în numele egalității de gen. „Diferențele mari și fundamentale dintre bărbați și femei create de natură trebuie eliminate sau compensate prin intervenția statului.” (https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=13-09-020-f)

 

Principala misiune a noului profesor nu este aceea de transmite cunoștințe, ci de a modela conștiințele elevilor în acord cu obiectivele educației globale. Creșterea numărului de profesori, cerută și sprijinită de organisme globale, nu urmărește în primul rînd o îmbunătățire a procesului de educare, ci atingerea unui control sporit asupra elevilor care să permită desprinderea lor de familie în vederea încorporării lor în stat. Profesorul global este părintele cel bun, icoană a părintelui transcendent, statul. În definitiv, părinte este cel care te crește, nu cel care te naște, nu-i așa?

În ce măsură prezența aproape exclusivă a femeilor în învățămîntul preuniversitar de la noi favorizează, într-un context de feminism militant global, aplicarea unor astfel de programe, este probabil o întrebare retorică; faptul că în manualele de limbă română sau în cele de limbi străine de gimnaziu pe care le-am consultat, eroul, personajele principale sunt de regulă feminine, în timp ce personajele masculine reprezintă caractere slabe și inadaptate, reprezintă pentru mine o confirmare suplimentară că sub pretextul eliminării fenomenului de bullying, băieții sunt demasculinizați forțat; în acest caz, agresivitatea sporită din școli și din rîndul tinerilor ar trebui să fie văzută și ca un reflex de apărare față de acest bullying subtil, dar tenace, practicat de profesori nu doar la orele de dirigenție sau civică, ci la oricare disciplină în cadrul căreia studiul de caz vizează comportamentul uman. (Fenomenul poate fi întîlnit și în spațiul ortodox, unde de regulă coperțile cărților despre rugăciune, viață morală sau spiritualitate sunt ilustrate cu figura unei tinere evlavioase. Atunci cînd, mai rar, pe coperta unei cărți sau reviste ortodoxe apare chipul unui bărbat, acesta nu poate fi decît preot sau călugăr. Exemplul confirmă o prejudecată temeinică: credința femeii ortodoxe este presupusă, pe cînd cea a bărbatului ortodox trebuie demonstrată printr-un angajament religios instituțional).

Mă întreb dacă nu cumva în Polonia conservatorii reușesc să fie reprezentați în conducerea țării și pentru că educația a fost încă din secolul al XII-lea o prioritate națională. Cu prima universitate fondată în 1364 și un ministru al educației numit în 1773, școala poloneză era în 2014 a cincea din Europa și a zecea din lume. În 2016, guvernul Lege și Dreptate (PiS) a renunțat la sistemul de învățămînt structurat (prin reformele din 1999) în învățămînt primar (clasele I-VI), gimnazial (VII-IX) și liceu (X-XII), revenind la formula veche: învățămînt primar (I-VIII) și liceu (IX-XII/XIII) (https://en.wikipedia.org/wiki/Education_in_Poland).

Pentru a remedia problemele produse în Polonia de reformele învățămîntului din 1999 (în ciuda rezultatelor bune înregistrate la testele PISA, elevii nu puteau rezolva probleme atipice, diferențele de nivel dintre elevii aflați în ciclul gimnazial se măreau), „experții” au cerut în 2008 noi serii de reforme, care presupuneau între altele ca școala să înceapă la vîrsta de cinci ani (la clasa pregătitoare). Dar toată această serie de măsuri menite să corecteze reforma din 1999 au fost abandonate odată cu victoria conservatorilor din 2015. În 2016, sistemul de învățămînt a revenit la forma lui tradițională, orele de IT și tehnologie au fost reduse, educația sexuală eliminată, în schimb a crescut numărul de ore de istorie și de limbă și literatură poloneză.

Guvernul conservator polonez încearcă să facă din educație și un mijloc care să-i ajute pe polonezi să se regăsească ca oameni și ca polonezi, nu doar să rezolve taskuri multiple într-un timp scurt. Misiunea este dificilă întrucît majoritatea profesorilor și părinților pare să prefere o educație mondială pentru o Polonie globală, nouă. Dar dacă învățămîntul polonez înregistrează rezultate superioare celui din România nu este pentru că în Polonia au fost făcute reforme, ci pe de o parte pentru că examenele de admitere la liceu și de bacalaureat au rămas exigente, iar pe de altă parte pentru că programa școlară s-a raportat mai degrabă la specificul culturii naționale decît la o imaginată țară ca afară.

Timp de treizeci de ani i-am ascultat pe experții care ne-au contestat și redefinit lumea și viețile. De la un an la altul am devenit nu doar mai puțini, ci și mai singuri: tot mai mulți oameni noi apar în jurul nostru. Și cu toate acestea, trebuie să îndrăznim, pentru că mai mulți sunt cei care sunt cu noi, după cum ne încurajează avva Isidor în episodul paterical citat la începutul acestui text. Nu vorbesc aici doar de cei dinspre răsărit, ci și despre toți cei care au stat cu fața spre răsărit înaintea noastră.

Diminețile senine se anunță tot mai rare, dar soarele e tot acolo; norii nu pot întîrzia sau opri răsăritul. În plus, putem oricînd privi în urma noastră, ziua și noaptea, către toți cei care au înțeles, așa cum insistă M. Platon, că „binele se cade să ne vină de la efortul nostru de a construi împreună cu Dumnezeu.” (Deșcolarizarea, p. 93).

Oricît de numeroși ar fi profesorii noi, ei rămîn tot la apus. Răsăriturile sunt ale învățătorilor cei vechi.