— Ce este ideologia?
— Ideologia este o teorie revoluționară despre lume, mai precis despre felul în care lumea poate fi făcută mai bună. Dar nici o ideologie nu a reușit vreodată să facă lumea mai bună. Și nici nu are cum: nu poate ieși nimic bun din ceva rău.
— De ce este ideologia un lucru rău?
— Ideologia este un lucru rău pentru că este o minciună.
— Care este minciuna ideologiei?
— Minciuna ideologiei constă în falsificarea înțelesului libertății. Unele ideologii fac din libertate valoarea supremă; altele o neagă cu totul. Dar indiferent de valoarea atribuită libertății, ideologiile urmăresc același lucru: o lume mai bună. În vederea realizării acestei lumi mai bune, omul nu contează și este chiar tratat ca un obstacol. El este „îmbunătățit” cu forța, pentru binele lui, chipurile, indiferent dacă el se recunoaște sau nu în acest bine. De fapt, ideologia subordonează binele personal unei puteri impersonale, adevăratul agent al transformării lumii: statul totalitar, indiferent că este statul nazist, comunist ori statul antinațional de astăzi subordonat corporațiilor supranaționale. Ideologia este instrumentul unei viziuni politice antiumane. Nici un om normal nu s-ar putea recunoaște într-o teorie sau într-o forță impersonală, ci doar într-un alt om. Acesta este motivul pentru care omul normal și instituțiile normalității, familia și Biserica, reprezintă adversarii declarați ai oricărei ideologii. Ideologia atacă Biserica pentru că aici omul renaște ca persoană; atacă familia pentru că aceasta reprezintă modelul societății umane în istorie.
— Dar nu face și creștinismul ceva asemănător atunci cînd promite o lume mai bună?
— Creștinismul nu promite o lume mai bună, creștinismul promite o lume nouă. Această lume nu este opera omului și omul singur nu poate intra în ea, ci doar omul în Hristos, omul îndumnezeit. Omul se recunoaște în Hristos pentru că se regăsește în El cu atît mai mult cu cît se vede mai neasemănător cu Hristos; și cu cît se regăsește mai adînc, cu atît vrea să se apropie mai mult, și cu cît vrea să se apropie mai mult, cu atît se vede mai neasemănător, și cu cît se vede mai neasemănător, cu atît seamănă mai mult.
— Care este înțelesul libertății?
— Sensul libertății constă în libertatea față de moarte.
— Cel care nu se teme de moarte este un om liber?
— Nu neapărat. Poți să nu te temi de moarte doar pentru că viața nu înseamnă nimic pentru tine sau pentru că ți se pare că nimic nu are sens ori pentru că urăști viața. În orice caz, libertatea nu înseamnă să fii curajos în fața morții. Libertatea înseamnă să biruiești moartea. Curajul omului liber în fața morții ține de faptul că a biruit moartea, nu pentru că ar prețui libertatea mai mult decît viața. Expresia „libertate sau moarte!” este lipsită de sens.
— Atunci libertatea este viața? Ce este moartea? Cum biruim moartea?
— Pe rînd, te rog.
— Ce este moartea?
— Moartea este urmarea păcatului, știi asta.
— Da, știu, dar pare mai mult o vorbă care nu-mi spune nimic. Vrei să spui că omul liber este omul liber față de păcat?
— Da, libertatea este libertate față de păcat. Dar nu voiam să ajungem așa repede la asta.
— Mie nu mi se pare că am ajuns undeva. Ce este păcatul?
— Păcatul este viața fără Dumnezeu.
— Dar dacă Dumnezeu este viața, cum poți trăi fără Dumnezeu?
— Poți trăi fără Dumnezeu tocmai pentru că Dumnezeu este Dătătorul vieții și pentru că nu există viață în afara lui Dumnezeu. Darurile lui Dumnezeu sunt oferite tuturor, indiferent că unii le irosesc, că alții le păstrează doar pentru ei sau că numai puțini le primesc – și le împart – cu recunoștință față de Dumnezeu.
— „El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni”?
— Da, despre asta e vorba. Însă darul este pierdut atunci cînd nu este primit ca dar. Darul în sine rămîne în lucrul primit, numai că se ascunde de cel care urmărește să-și ia ce-i trebuie sau ce-și permite sau orice i se pare că ar merita, fără să se gîndească vreodată la tot ce este și la tot ce are ca la ceva primit. Cine trăiește fără Dumnezeu pierde conștiința darului, trăind fără bucurie și fără recunoștință. Pierde lumina darului și pierde lumina vieții, trăind într-o întunecime permanentă cu toate că este în permanență inundat de lumină. Omul vrea să trăiască o viață pe gustul lui și nu înțelege de ce nimic nu mai are gust. Este ca cel care lipsește de la sărbătorirea zilei sale de naștere și se întreabă unde este toată lumea.
Ziua noastră este ziua Domnului. Ziua Domnului nu este doar Duminica. Domnul vine la ziua noastră cu fiecare nouă zi pe care o face. Pe majoritatea le ratăm.
— Cel care trăiește fără Dumnezeu nu este liber?
— Cel care trăiește fără Dumnezeu refuză în mod liber libertatea de a trăi cu Dumnezeu. Darurile lui Dumnezeu sunt dăruite liber, iar noi suntem liberi să le primim ori să le respingem ca daruri. Cine trăiește desprins de Dumnezeu desprinde totul de Dumnezeu. Își desprinde sufletul de Dumnezeu și desprinde lumea de Dumnezeu. Din acest motiv, darurile desprinse de Dăruitor nu mai ajung și la sufletul lui: ploaia devine doar un fenomen atmosferic care sporește aglomerația din oraș ori ne împiedică să lucrăm pămîntul. Copilul nenăscut este doar un embrion sau făt, care ne complică viața: nu-i momentul! De altfel, cine nu știe să primească un dar nu știe nici să-l dăruiască.
De cele mai multe ori, darul nostru nu este decît un mijloc de a ne achita de obligații. Nu mai este nimic liber în gestul nostru de a dărui sau primi un dar. Nici o bucurie, ci doar sentimentul de ușurare că ne-am îndeplinit obligația. Trăim printre lucruri care nu ne spun nimic și care nu ne leagă de nimic. Povestea lucrurilor noastre este determinată strict de marcă, preț și locul de unde l-am cumpărat sau, mai rar, împrejurarea în care l-am primit. Am uitat că darul nu este un schimb condiționat sau interesat, ci este comunicare și împărtășire în libertate. Este forma specifică a comunicării personale, a manifestării persoanei. Ideologia urmărește suprimarea vocația persoanei subordonînd omul unei forțe impersonale (corporație, stat), împiedicîndu-l astfel să intre într-un circuit al darului. Omul controlat de ideologie nu este desprins doar de Dumnezeu, ci pînă și de firea lui căzută. Pentru că ceva căzut poate fi ridicat, înlocuit sau restaurat. Dar spre deosebire de creștinism, unde omul găsește firea sa restaurată în Biserică, ideologia respinge ideea de natură umană dată. Pentru că aceasta presupune o ordine permanentă, durabilă, a existenței. De aceea ideologia este revoluționară, iar obiectivul aceste revoluții este distrugerea noțiunii de natură umană. În cel mai bun caz, ideologia recunoaște și valorifică tocmai firea căzută a omului pe care o definește însă ca normală, încurajînd astfel tendința autodistructivă a omului căzut.
— De aceea moare omul care trăiește fără Dumnezeu, pentru că darurile lui Dumnezeu nu-i mai hrănesc sufletul?
— Omul se hrănește cu Dumnezeu, iar pentru omul care trăiește cu Dumnezeu viața este deja o sărbătoare. Tot ce suntem și avem ne este dăruit pentru ca noi să putem trăi dăruind și mulțumind. Trăim atît cît dăruim, atît cît ne dăruim. Dar oamenii se lasă înșelați de ideologii care le reduc viața la nimic deși le-au promis totul: libertate și împlinire personală, standarde ridicate de viață. Prin standard ridicat de viață se înțelege exclusiv confortul material asigurat de ultimele realizări tehnologice, fără ca această viață să implice vreodată și un anumit standard moral. De fapt, numai un număr mic de oameni ajunge să se bucure de acest nivel de confort; de regulă aceștia sunt tocmai cei care au participat la răspîndirea și succesul ideologiei care le-a făcut posibilă reușita în viață. Dar indiferent dacă și-au realizat confortul material visat, nici unul dintre beneficiarii ideologiei nu a devenit mai liber sau mai împlinit. Sunt cu toții niște victime, incapabili de simple gesturi și reacții omenești.
Omul de astăzi nici măcar nu mai percepe violența expresiei „a investi timp”. El investește de fiecare dată din simplul motiv că a devenit incapabil să mai dăruiască ceva. Orice lucru, idee, timp sunt investite, iar investiția trebuie recuperată, amortizată, pentru că este lucrul lui, ideea lui, timpul lui și trebuie să rămînă ale lui și, mai ales, trebuie să producă pentru el. Educația este o investiție. Relația este o investiție. Investim pînă și în relația cu copiii noștri; cine știe, poate că mai tîrziu își vor aminti de acest moment și nu ne vor cere să murim cu demnitate, eliberînd locul pentru cei mai tineri. Sacrificiul este o investiție, credința este o investiție, respiratul este o investiție, zîmbetul, mai ales zîmbetul este o investiție.
Toți oamenii mor. Cei care trăiesc fără Dumnezeu sunt deja morți pe dinăuntru, după cum cei care trăiesc cu Dumnezeu sunt deja înviați pe dinăuntru. Nu poți investi în înviere. Nu poți investi decît în cele trecătoare, în încercarea de a le face să treacă mai încet, să moară mai tîrziu. Investitorii sunt groparii propriei umanități.
— Ce este libertatea?
— Libertatea este starea omului care-și vine în fire recunoscîndu-și natura de fiu sau fiică creați față de Tatăl Creator.
— Omul își poate ieși din fire?
— Omul este de la început ieșit din firea lui. Firea pe care o primim în momentul concepției este una ieșită din sine. Cînd omul a ieșit din relația cu Dumnezeu, firea l-a urmat. Firea căzută este firea ținută în sine și pentru sine.
— Atunci cum își mai poate veni omul în fire?
— Omul își poate veni în fire pentru că Fiul lui Dumnezeu a luat firea necăzută a omului și a trecut cu ea prin moarte păzind-o de moarte chiar și în moarte prin ascultare desăvîrșită de Tatăl. Fiul a luat în sine această fire și a trecut-o prin căderea omului din Dumnezeu, a dus-o în moartea omului și a ținut-o acolo dreaptă pe Cruce, țintuită în ascultare înaintea Tatălui.
Fiul întrupat a murit ca om, dar firea omului era unită cu firea dumnezeiască în Persoana Dumnezeiască a Fiului. Cînd ne venim în fire, nu revenim la firea noastră căzută și nici nu dobîndim firea noastră de dinaintea Căderii, ci participăm la firea omenească a Lui Hristos. Asta dobîndim prin Taina Botezului: nașterea din nou, unirea cu Persoana divino-umană a lui Hristos prin unirea cu Trupul lui Mistic, Biserica, devenind parte a Trupului, împreună-părtași ai Trupului lui Hristos cu toți credincioșii ortodocși.
— Cum falsifică ideologia libertatea?
— Ideologia încearcă să ne înșele făcîndu-ne să credem că ne putem veni în fire altfel decît în calitate de fii și fiice ai Tatălui. De pildă, ca cetățeni ai unui stat construit pe principiul superiorității de rasă; sau ca cetățeni ai unui stat construit pe principiul superiorității de clasă socială; sau ca cetățeni ai planetei, liberi să trăim oriunde, identici unii cu alții și diferiți doar față de noi înșine.
— Dar libertatea nu presupune și posibilitatea alegerii?
— Suntem liberi pentru a putea alege viața. Libertatea este darul care ne face capabili să rămînem persoane, într-o lume a darului. Viața adevărată este libertatea față de ceea ce amenință viața. Cît de liberă este alegerea de a avorta? Poate fi justificată crima în numele libertății de opinie? Dar ideologia reduce orice poziție la o opinie personală pentru că refuză să admită că există adevăruri permanente. Tot mai mulți oameni din Biserică ajung să conteste, direct sau indirect, existența adevărurilor permanente. Astfel, apărarea vieții devine o opinie bazată pe un sistem de valori care opune dreptul la viață al copilului nenăscut libertății mamei de a naște acel copil. De aceea, în acest caz, libertatea trebuie să fie prezentată ca valoare supremă. Dar atunci susținătorii avortului trebuie obligați să fie consecvenți și să recunoască că este vorba despre libertatea de a ucide. În numele unei înțelegeri falsificate a libertății, ideologia distruge viața copilului nenăscut și distruge moral mama care alege să avorteze. Ideologia recunoaște persoana doar pentru a o desființa.
— Ziceai mai devreme că ideologia desprinde omul pînă și de firea lui căzută. Cum vine asta? Se poate ca omul să fie lipsit de fire?
— Am lămurit asta chiar la momentul respectiv. Ideologia îi refuză omului conceptul de fire, sau de natură umană. Pentru că din această înțelegere a naturii umane poate încolți gîndul despre adevăr și nevoia de adevăr. Dar adversarul direct al ideologiei nu este natura umană, ci persoana umană. Însă doar prin anularea naturii umane realitatea persoanei devine neîntemeiată. Contestarea sau redefinirea naturii umane este dublată în atacul ideologiei asupra persoanei de valorificarea supraomului, a supereroului.
— Mie îmi plac filmele cu supereroi!
— Da, dar ai observat că este vorba doar despre niște costume? Ai observat că oricine are acel costum poate deveni supererou? Ai observat că supereroul este definit mai degrabă de costum decît de acțiunile lui? Ideologia are costume pentru toată lumea. Recent, președintele unei țări puternice le cerea copiilor de școală să fie supereroi. Era suficient să-și pună masca.
Mall-urile sunt pline de supraoameni, în căutarea unor costume și accesorii de supereroi. Ei sunt produși de supraoamenii din corporații împreună cu cei din lumea academică și cu supraoamenii din ONG-uri globale.
Acesta este motivul dublu pentru care ideologiile urăsc creștinismul: importanța pe care o acordă creștinismul naturii umane și libertății persoanei. Ideologia nu se opune neapărat în mod direct creștinismului; de pildă, poate folosi religiile panteiste pentru a neutraliza misiunea creștinismului în istorie. Sau poate folosi chiar Biserica într-o încercare de înregimentare a persoanei, așa cum se poate vedea în leadership-ul feminist din unele organizații bisericești, în susținerea acordată de unii ierarhi neocapitalismului, în aprecierea crescîndă a pluralismului religios în școlile de teologie. Pentru că este foarte greu să transformi om cu om, ideologia se folosește de cele două instituții care pot modela societatea într-o perioadă scurtă de timp: Biserica și Școala.
E ceva ce n-ai înțeles?
— Sincer, n-am înțeles multe lucruri. Dar cred că am înțeles ce este ideologia: este un lucru rău care nu mă lasă să mă bucur și să-i bucur pe alții. Și face asta mințindu-mă, promițîndu-mi că mă voi bucura cu adevărat doar atunci cînd toată lumea se va bucura la fel într-o lume mai bună.