Pagini

Oameni și Locuri

marți, 29 decembrie 2020

Sărbători prefăcute

 Iar El le-a zis: Bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum este scris: „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”

Marcu 7, 6

 

Partea cea mai tristă în problema adevărului nu este că nu-l cunoaștem, ci că ne prefacem că nu-l cunoaștem. Uneori ne prefacem că nu-l cunoaștem precum Petru (Luca 22, 54-62), de teama prefăcuților care ne judecă adevărul și-l declară prea adevărat pentru a fi adevărat. Sau adevărat, dar inoportun. Alteori ne prefacem că nu-l cunoaștem din dorința de a părea oameni profunzi. Asta se-ntîmplă de cînd ne-am trezit (nu din senin, ci din tulburarea temeiurilor produsă de comunism și din lașitatea sau oportunismul unor ierarhi și teologi ortodocși), cu o cultură prefăcută, în care a fi profund înseamnă a avea incertitudini, perplexități, dileme, în timp ce convingerea, certitudinea și credința neprefăcută sunt expediate fără ezitare ca manifestări ale sărăciei cu Duhul. Și ce om prefăcut nu vrea să pară profund? În timp ce aliații ortodocși ai elitei ne-au îndemnat împotriva firii, dar în numele culturii Duhului Adevărului, să cultivăm prefăcătoria duhovnicească.

Ipocrizia însemna inițial a juca un rol. Cuvîntul vine din grecescul hypokrites, care însemna actor sau interpret pe scenă. Mai precis, înseamnă „un interpret de dedesubt”: în teatrul antic, actorul purta o mască corespunzătoare personajului interpretat. „Ipocritul” era actorul din spatele măștii. Actorul era „ipocrit”, adică „prefăcut”, ascuns de o mască. În scurt timp, termenul a dobîndit un sens figurat, desemnîndu-l pe cel care pretindea că era altceva în mod superior decît cel care era în realitate. Prefăcutul pretinde că este bun, profund, credincios cu adevărat, mascînd astfel și chiar pervertind adevăratul bine, adevărata profunzime sau adevărata credință. De aceea, în perioada medievală termenul îi numea în special pe cei care pretindeau că sunt buni sau evlavioși doar pentru a înșela buna-credință a celor din jur. Dar dacă imitarea, simularea adevărului urmărește în principal obținerea unor avantaje imediate prin înșelarea încrederii celor din jur, rezultatul inevitabil al ipocriziei constă în compromiterea adevărului.  

Ipocrizia în legătură cu adevărul de credință are efecte diferite față de ipocrizia practicată în legătură cu alte lucruri. Așa este, de pildă, ipocrizia celor care pretind că le pasă de mediu în timp ce continuă să-l polueze, sau doar pentru a pune bețe în roate economiilor țărilor rivale. Dar atunci cînd manipulezi adevărul de credință faci ca nici un adevăr să mai conteze, faci ca nimic să nu mai fie adevărat. Atunci cînd doar un număr redus de oameni trăiesc așa într-o societate, ei au de regulă o conștiință încărcată, atunci cînd nu se consideră niște spirite alese, unite în răzvrătirea lor față de adevăr prin idealul unei revoluții spirituale care să prefacă adevărul nepieritor în dilemă veșnică. Dar cînd toată societatea își asumă prefăcătoria, sentimentul de vinovăție este mult redus, fiind înlocuit de sentimentul unei victorii, al unei împliniri spirituale. Omul „îndumnezeit” prin complicitatea universală la minciună realizează o compromitere totală a integrității chiar și în condițiile în care poate fi un om de cuvînt. Este un om care și-a pierdut logos-ul, adevărul lui de om, este cineva care și-a pierdut sufletul.  

Comunismul a eșuat în acest proiect de suprimare totală a conștiinței prin obligarea populației de a fi complice la o minciună în care oamenii nu se regăseau. Poate și pentru că era o minciună impusă „de sus”. Dar revoluția imorală și în mod necesar anticreștină inaugurată în Vest în anii ’60 ai secolului trecut oferea promisiunea unei prefăcute conștiințe curate printr-o minciună de care omul căzut avea nevoie, printr-o minciună care se află în noi. Ne naștem cu minciuna în minte, dar cu puterea de a recunoaște adevărul în inimă. Omul nou este de fapt produs de civilizația occidentală, este dumnezeul de care creștinătatea a reușit să ne salveze timp de două milenii. Adevărul nu poate fi determinat decît de Cel care este adevărul, decît de Adevărul însuși. Dar pentru că Dumnezeu este cel care determină adevărul întrucît El este adevărul, omul nu poate determina adevărul decît fie recunoscîndu-l pe Dumnezeu și ascultînd de El, fie prefăcîndu-se că el, omul, este adevărul, chiar dacă în felul acesta omul nu poate determina decît un adevăr prefăcut, un pretins adevăr. Adevărul omului prefăcut, falsificat în miezul ființei sale, este o minciună care poartă masca unui adevăr inexistent.

La două mii de ani de la ultimii împărați păgîni zeificați și de la primul și singurul Dumnezeu condamnat la moarte, ucis de om și apoi înviat, omului i se oferă din nou posibilitatea de a redeveni dumnezeu în termenii lui, adică un dumnezeu prefăcut prin refuzul adevărului. Dacă pentru nimeni nu mai există adevăr, dacă consensul unanim în legătură cu adevărul este că acesta nu există, atunci nu trebuie să te mai prefaci că-ți pasă de el decît în măsura în care această prefacere este la rîndul ei o simulare, un tip de exercițiu prin care demonstrezi că ți-ai însușit și respecți noile reguli de etichetă ale comportamentului public. 

Într-o lume în care fiecare spune ca ei și să face ca el și invers nu există nici o mustrare de conștiință pentru că, în definitiv, nimeni nu mai este ipocrit. Cînd toată lumea poartă o mască, cînd toți sunt actori, cînd nimeni nu mai este el însuși, nimeni nu mai minte. Cea mai gravă formă de ipocrizie nu este cea comună, cînd mințim în lucruri lipsite de miză, spunînd și făcînd lucruri care nu înseamnă nimic pentru noi, ci atunci cînd pretindem că acționăm în raport cu un adevăr în care de fapt nu credem. Prin urmare, prefăcătoria care ne anulează ca persoane umane nu este doar o comună inconsecvență între gînduri și fapte, ci este o trădare consimțită a solidarității ontologice dintre realitate și adevăr. 

Întrucît creștinii au prin Adevărul Întrupat cea mai clară înțelegere a acestei legături profunde dintre adevăr și realitate, ei sunt principalii responsabili de slăbirea datoriei de percepere, recunoaștere și afirmare a acestei relații în istorie. Chiar dacă majoritatea ierarhilor și profesorilor de teologie ortodoxă sunt educați în universități occidentale unde desprinderea realității de adevăr este principalul și, în general, singurul obiectiv al educației superioare, cultul ortodox nu ne permite, prin proclamarea și celebrarea unei realități îmbibată cu adevăr, să aruncăm vina pentru coruperea perceperii adevărului exclusiv pe seama liderilor ortodocși. Adevărul icoanelor noastre va fi întotdeauna mai puternic decît minciuna măștilor lor. Cu toate acestea, de Nașterea Domnului ne dorim niște sărbători prefăcute, netulburate de adevăr, lipsite tocmai de Cel pe care ne prefacem că-l sărbătorim.   

Care este rolul pe care-l jucăm? Rolul este că nu știm adevărul, adevărul în legătură cu faptul că jucăm un rol. Rolul este că ne prefacem că nu știm care este adevărul.

La Judecata de Apoi nu sunt judecați cei care nu cunosc adevărul. Sunt judecați cei care L-au ignorat prefăcîndu-se că nu-L cunosc.