Ortodoxia românească picotea într-o stare de nevinovată împăcare cu sine: părintele vorbise frumos, ceva despre Dumnezeu și grija Lui pentru noi și despre cît de bucuros era El văzînd atîta credință în popor. Ca de obicei, praznicul fusese bogat, credincioșii la înălțime, toată lumea-și făcuse datoria, iar acum oamenii se lăsau puțin cam neglijent în scaune într-o meritată și binecuvîntată relaxare. Soarele încălzea pe fiecare după placul lui, păsările cîntau și zburau din singurul motiv că era o zi perfectă. Pînă și muștele bîzîiau evlavios, în surdină, neîndrăznind să tulbure gîndurile cuvioase ale poporului drept-măritor, ce se înălțau sfioase spre tăria văzduhului unde erau adunate de cetele îngerești și duse în hambarele cerului.
Acel moment de tihnă neprihănită fu tulburat însă în mod providențial de un glas pur și profetic: „Părinte, ați auzit de problema cu vaccinul?” Surprins de un atac atît de neașteptat, părintele ar fi vrut să ignore întrebarea, prefăcîndu-se că nu auzise nimic. Dar era prea tîrziu: poporul se trezise brusc, cerul se înnoră din senin, păsările tăcură dintr-o dată, muștele dispărură, iar gravitația se manifestă mai nemilos ca oricînd, anulînd starea plăcută de suspendare în afara istoriei la care aspiră orice ortodox înduhovnicit. Se cerea un răspuns. Un răspuns? Nu, o confirmare: răul există, iar singurul mijloc prin care poate birui starea de adîncă și permanentă trezvie a poporului este prin intermediul unui vaccin care să le introducă credincioșilor răul direct în ADN. Sigur, puțini credincioși știau ce este acela ADN, și încă și mai puțini ce legătură ar putea fi între ADN și suflet, sau care este relația dintre minte și inimă. Important era că aveau un ADN și nu erau dispuși să renunțe la el cu una, cu două, chiar dacă în rest nu aveau nici o ezitare în asimilarea unor învățături modificate genetic.
Toți credincioșii adevărați știau că acum răul nu mai intră în inimă prin mintea iubitoare de slavă deșartă, ci direct în ADN prin vaccin. De aceea așteptau concentrați îndemnul părintelui la ultima rezistență împotriva antihristului. Vaccinul devenise cel mai bun test pentru a verifica adevărata credință ortodoxă. Nici măcar nu mai trebuia să știi Crezul.
Părintele începu nesigur. Începu prost. Vorbi doar despre posibile efecte secundare ale unui vaccin insuficient testat; se îndoi de faptul că autoritățile ar îndrăzni să impună vaccinarea forțată sau condiționată; și continuă să vorbească tot mai rău, ajungînd să hulească și să afirme că nu credea că prin vaccin omul ar putea fi făcut să se lepede fără voia lui de Hristos și să-l urmeze pe antihrist.
Poporul era revoltat: Părintele nu credea! Părintele era necredincios! Dacă preoții sunt de partea antihristului, în cine să mai ai încredere? Din fericire mai existau și preoți adevărați, care-i sfătuiau pe credincioși să nu mai aibă încredere în nimeni și să respingă vaccinul chiar și cu prețul vieții. Adevărata credință, hrănită duhovnicește de vocile fără chip tot mai prezente în mediul online, era trăită acum de un număr tot mai mare de creștini ortodocși, care descopereau că așa cum fiecare generație a mărturisit credința într-un anumit context, cînd pecetea antihristului putea fi pusă prin necredință, erezie sau patimi, creștinii vremurilor din urmă vor avea de luptat împotriva pecetei prin vaccin.
Acesta este momentul pentru care ne-au pregătit cei două mii de ani de cultură a Duhului, adică de mucenicie, de nevoință în pustie, de viață bisericească, de teologhisire dogmatică și mistică.