„Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.” Matei 21, 44
Cu toate că numărul rușilor care se declară creștini ortodocși s-a dublat între 1991 și 2008, crescînd de la 30% la 70%, numărul credincioșilor ruși care cred în viața veșnică și al celor care participă în mod regulat la slujbe a rămas constant (mai precis, 15% dintre rușii ortodocși cred că există o viață după moarte, iar numai 3% dintre credincioși participă la slujbe de două/trei ori pe lună https://www.pewforum.org/2014/02/10/russians-return-to-religion-but-not-to-church/). Procentul credincioșilor ruși care cred în caracterul mîntuitor unic al ortodoxiei era cu cinci ani în urmă de numai 26% (https://www.pewforum.org/2017/05/10/religious-beliefs/pf-05-10-2017_ce-europe-03-01/). Cu toate acestea, un studiu din 2016 indica faptul că 87% la sută dintre ruși au icoane în casă, (la români procentul este de 95% https://www.pewforum.org/2017/11/08/orthodox-christians-are-highly-religious-in-ethiopia-much-less-so-in-former-soviet-union/ Ceea ce mă face să mă-ntreb dacă nu cumva există și o ediție în limba rusă a Dilemei vechi.
Pentru că în România publicația întemeiată și condusă de domnul Andrei Pleșu a contribuit în mod direct la înlocuirea viziunii creștine asupra lumii cu o viziune diabolică, întemeiată pe dubla convingere că omul poate redefini realitatea și că realitatea este redefinibilă. Această înțelegere deformatoare a naturii omului și a naturii lumii nu schimbă direct natura realității, însă afectează nemijlocit natura omului, făcîndu-l să-și închipuie că puterea redefinirii lumii îi eliberează puterile demiurgice necesare făuririi lumii proprii pe care o merită și care îl așteaptă ca pe un „Domn și Dumnezeu”. Indirect, viziunea anticreștină despre lume, întemeiată pe principiul dilemei, sărăcește lumea, refuzîndu-i recunoașterea frumuseții ei constitutive.
Comuniștii interziceau prezența icoanei, gnosticii refuză asumarea adevărului ei, impunînd în prezența unui cler ortodox total depășit de situație o redefinire a lumii care ascunde deopotrivă natura iconică a creației și înțelegerea ființei umane din perspectiva Întrupării. De aceea, prezența unei icoane în casele majorității fostelor popoare ortodoxe a încetat să mai fie o mărturisire de credință ortodoxă, icoana reprezentînd un vestigiu respectabil, legătura cu trecutul care ne scapă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/sfintele-moaste-o-poveste.html), reprezentarea unui frumos care nu ne mai spune nimic. În noua viziune asupra lumii, icoana, care susținea și educa viziunea creștină ortodoxă despre realitate, este complet neutralizată teologic. Dar lumea nu poate fi redefinită pentru că nu poate fi recreată. Lumea poate fi doar îmbolnăvită prin această redefinire, după cum poate fi restaurată doar prin aducerea cuvîntului Crucii (I Cor. 1, 18) în inima ei.
Oamenii lipsiți de Dumnezeu sunt capabili să descopere frumusețea din frumusețe, frumusețea din urîțenie, dar nu și urîțenia dintr-o frumusețe mincinoasă. Frumusețea mincinoasă nu este kitsch-ul, nu este o frumusețe stîngace, neizbutită, ratată, de serie, mediocră, fără strălucire, artificială. Frumusețea mincinoasă este cea care nu împlinește vocația frumosului. Care este sensul frumosului? Să producă încîntare, delectare superioară, emoție estetică, să trezească în om sentimentul sublimului, să-l înalțe la un nivel superior? Doar în mod secundar. Principala vocație a frumosului este de a fi revelator. Frumosul ne dezvăluie plinătatea firii. Frumosul este lumina adevărului firii: ne arată că ea este creată și că sensul firii stă în creștere prin mărturisirea Creatorului.
Frumosul ne cheamă, prin uimirea și recunoștința față de Creator, să participăm la creșterea firii ca părtași ai firii (prin caracterul nostru de ființe create) și totodată ca părtași ai Creatorului (cf. II Pt. 1, 4, prin împreună lucrarea noastră cu Dumnezeu); frumosul trebuie scos din coasta firii adormite. Frumosul este o coroană și o cunună; cununa mărturisitorului adevărului firii și coroana celui care apără adevărul firii, ocrotind-o ca un rege bun. Tocmai pentru că frumusețea își are rădăcina în adevăr, ea nu poate fi niciodată doar contemplată. Frumusețea lumii ne pregătește pentru frumusețea Creatorului. Frumusețea transformă, nu în sensul unei elevații intelectuale sau al unei mîngîieri sufletești, ci în sensul unei reale schimbări la fața inimii. Frumusețea adevărată este cea care ne aprinde inima de dragostea pentru adevăratul stăpîn al inimii, alungîndu-l din ea pe impostor, pe idol.
Cu o mie de ani în urmă, Prințul Vladimir se convertea la creștinism după ce aflase răspunsul delegației pe care o trimisese să cerceteze care credință ar fi fost cea mai bună, mai adevărată și mai puternică. După ce la musulmanii din Bulgaria au văzut numai tristețe, iar în bisericile germane doar o atmosferă sobră, lipsită de frumusețe, emisarii au considerat că această credință adevărată nu putea fi decît cea mai frumoasă, adică cea pe care o descoperiseră în Constantinopol: „Credeam că ne aflam în cer, căci e greu de crezut că o asemenea frumusețe și măreție ar putea exista pe pămînt!” După ce Sf. Vladimir cel Mare s-a botezat împreună cu fiii lui, a distrus statuile de lemn închinate zeilor slavi păgîni, statuia zeului suprem, Perun, fiind aruncată în Nipru. Apoi i-a declarat pe toți cei care refuzau botezul dușmanii lui personali. Pe locul zeităților păgîne a construit biserici. Dincolo de eventualele calcule politice, Vladimir și-a întemeiat regatul pe temelia adevărului și a făcut din contemplarea frumuseții adevărului (pusă atît de inspirat de Alexandru Racu în opoziție cu contemplarea de sine, vezi https://alexandruracu.wordpress.com/2021/01/09/adevar-si-libertate/) principala datorie civică a supușilor săi.
La o mie de ani după ce trimișii Sf. Vladimir se întorceau din „cer” înapoi pe pămînt, un alt prinț rus credea că frumusețea va mîntui lumea. Spre deosebire de Vladimir, însă, prințul Mîșkin nu stăpînește peste nici un regat. Regatul i-a fost retras odată cu izgonirea binelui, adevărului și frumosului în regatul imaginar al copiilor și idioților. Adulții care cred în lucrurile în care ar putea crede copiii sunt la rîndul lor niște copii mari. Mai precis, niște idioți. Cine ar încredința conducerea regatului unui idiot? Împărăția idioților nu este din lumea aceasta.
Lumea modernă a
descoperit că frumusețea, binele și adevărul nu există nici în cer, nici pe
pămînt. Oamenii au descoperit că doar ceea ce poate fi redefinit merită să
existe. Iar, dacă ai șansa de a formula dilema potrivită, totul poate fi redefinit. Oricine crede că lumea este dăruită pentru a fi descoperită și primită
cu recunoștință este un idiot care trăiește într-o lume de idioți. Ce este un
idiot? Este un om fără dileme. Un credincios.
Fermecătorii care zidesc lumea aceasta în credințe mincinoase, care-i amăgesc pe credincioși făcîndu-i să contemple icoanele sfinților și icoana firii cu ochi idolatri, care slăvesc idolul din inimile noastre, nu au nesocotit frumusețea din capul unghiului. Au socotit-o, dar se tem de ea. Pentru că este o frumusețe care nu poate salva decît în măsura în care schimbă la față, astfel încît acolo unde lumea nu vede decît nebunie, sminteală și urîțenie, să se arate puterea și slava lui Dumnezeu.