„Nimic nu s-a pierdut. Totul s-a transformat.
În cele din urmă, industria de microcipuri
Și industria de lumânări își vor da mâna peste țară,
De dragul viitorului sau doar al zilei de mâine.”
Mircea Platon, „Lobby-ul morților”
Notă introductivă:
În acest articol arăt că reacția (atît de aprobare, cît și de dezaprobare) față de figurile monstruoase reprezentate de statuile găzduite recent de Primăria Sectorului 1 al Capitalei (https://www.libertatea.ro/stiri/expozitie-de-nuduri-in-primaria-sectorului-1-marcel-ciolacu-romanul-intra-in-hol-isi-face-cruce-si-pleaca-3419743) este grăitoare nu atît pentru confuzia generală cu privire la sensul artei, cît mai ales pentru confuzia generală cu privire la realitate în întregul ei, o confuzie care afectează înțelegerea fiecărui aspect al realității: artă, cultură, economie, politică, religie. Personajul feminin cu cască VR (Virtual Reality, ochelari virtuali) al colecției este astfel reprezentativ pentru lumea noastră prin aspectul degenerat produs de efectele unei viziuni falsificate, virtuală a realității, posibilă prin asumarea separației sofiste dintre limbaj și realitate. Într-adevăr, degradarea ființei captivată la propriu de realitatea virtuală este dureros reprezentată prin statuia Sirenei cu ochelari VR: din făptură seducătoare și misterioasă, sirena „capturată” în plasa realității virtuale devine carcasa ruinată a unei creaturi sinistre.
*
Sunt timpuri grele pentru Zgîndărilă, adus de creștinii din toată lumea în situația de a nu mai face nimic demn de o superinteligență întunecată. Fără agitația oarbă a creștinilor, lumea nu s-ar scufunda atît de rapid în nisipurile mișcătoare ale întunericului. Probabil că tipul este nu doar dezamăgit, ci și puțin furios văzînd că strategiile subtile, elaborate cu sute de ani în urmă și care se dovedeau ineficiente chiar și cu una sau două generații în urmă, au devenit astăzi inutile. Creștinii au ajuns să-i facă toată treaba, iar Zgîndărilă se plictisește îngrozitor fluierînd a pagubă în Catedrala Mîntuirii. De peste douăzeci de ani, diavolul nu mai umblă furios ca un leu, căutînd pe cine să înghită (1 Petru 5, 8), ci doar își cască plictisit fălcile de fiecare dată cînd grupuri organizate de credincioși ajung în dreptul lui, nedumerite de urechile, mîinile și ochii lui mari. Ca o favoare deosebită, Zgîndărilă le permite totuși credincioșilor privilegiul de a-i adresa și ultima întrebare: „Bunicuțo, de ce ai o gură atît de mare?”
Sensibilitatea ortodoxă nu a fot niciodată deranjată de faptul că intelectuali cu o viziune păgînă precum Andrei Pleșu și/sau seculară precum Baconschi, Patapievici sau Neamțu au fost recomandați de ierarhia ortodoxă ca reprezentanți ortodocși ai culturii creștine; ortodocșii nu-și manifestă surprinderea față de sprijinul mediatic acordat de ASCOR Iași „Școlii Neamțu” prin organizarea unui atelier de „Public Speaking” (https://ascoriasi.ro/introducere-public-speaking). Evident, eutanasierea Mioriței nu se poate face la voia întîmplării, ci în cadru organizat, adică în cadrul turmei și urmînd o tehnică precisă: „Pentru a gândi viitorul României trebuie să rescriem istoria mentalităților balcanice. Miorița – ca arhetip sau metaforă – nu trebuie câtuși de puțin clonată, ci eutanasiată. (Dacă ecologiștii vor cere ca bietul animal să nu sufere, atunci să-i schimbăm măcar gena și să-i controlăm mutațiile culturale).” (https://www.contributors.ro/despar%C8%9Birea-de-miori%C8%9Ba-viciul-fatalismului-%C8%99i-imperativul-innoirii/). În schimb, cîteva statui realizate de studenți de la sculptură, găzduite în holul Primăriei Sectorului 1 al Capitalei (https://60m.ro/dincolo-de-canon-expozitie-cu-draci-la-primaria-condusa-de-clotilde-armand/), au produs indignarea pavloviană a adversarilor politici ai USR precum și revolta credincioșilor creștini pentru care useriștii erau oricum niște sataniști.
Este adevărat că, la prima vedere, tematica expoziției nu reprezintă cel mai fericit mod de a-l aniversa pe Brâncuși, sculptorul materiei transfigurate prin relația cu ideea ei (justificările aduse de curatorii expoziției și de Președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România, prof. univ. dr. Petru Lucaci reprezintă simplă logoree administrativă, vezi la https://www.primariasector1.ro/articole/citeste/comunicate-presa/1931/primaria-sectorului-1-gazda-expozitiei-dincolo-de-canon-noua-sculptura-azi; interesante mi s-au părut comentariile dlui Hari Bucur Marcu, vezi la https://www.aktual24.ro/opinii-de-ev-mediu-ciolacu-pus-la-punct-de-un-reputat-critic-de-arta-adevaratul-mesaj-transmis-de-aceasta-statuie/). Dar tocmai pentru că lumea de astăzi este tot mai hotărîtă să trăiască într-un mod care respinge posibilitatea acestei transfigurări, o expoziție care vorbește despre degradarea unei materii abandonată de spirit este poate cu atît mai necesară. Într-un mod de neimaginat pentru generațiile anterioare de creștini ortodocși, astăzi tocmai ierarhia ortodoxă, în complicitate cu o elită sofistă, propune abandonarea materiei ca simplă formă, lipsită de valoare, cu prețul salvării valorilor. Ce sens mai are învierea cu trupul atunci?
Într-adevăr, statuile vorbesc despre dezumanizarea omului de astăzi, iar spațiul unei instituții publice precum primăria este perfect, prin natura ei impersonală, pentru găzduirea unor lucrări cu un asemenea subiect. Faptul că lumea ortodoxă care confundă conservatorismul cu prostia fudulă ignoră efectul devastator al realității virtuale (petiția inițiată de Mircea Platon împotriva digitalizării educației a atins totuși un număr record de 1600 de semnături, în condițiile în care, cu una sau două excepții deloc dezinteresate, inițiativa a fost total ignorată de publicațiile și platformele creștine din România, precum și de oamenii implicați în învățămîntul public românesc), este sugestiv pentru incapacitatea lumii creștine din România de a recunoaște răul și de a i se împotrivi.
Este secundar dacă lumea ortodoxă de astăzi se conectează pentru a se împotrivi răului sau dacă se împotrivește răului pentru a intra în mediul online; important este că realitatea virtuală este singurul loc unde ortodoxia mai poate fi triumfătoare. Faptul că această lume virtuală este o falsă lume nu reprezintă, pentru majoritatea ortodcșilor, un motiv pentru a renunța la ea sau de a-i denunța găunoșenia. Unde și cum am mai sărbători atunci Duminica Ortodoxiei? În definitiv, nu este și icoana tot o realitate virtuală, vestirea unei îndumnezeiri potențiale? Dar să nu anticipăm subiectul unui viitor articol de-al părintelui Constantin Sturzu (presupunînd că nu l-a scris deja).
Între 1992 și 1996, la Serile Darvari participau părintele Constantin Galeriu, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, erau difuzate dialoguri cu alți mari duhovnici și prezentate cărțile unor teologi din perioada clasică precum Sf. Grigorie de Nazianz sau ale unora din secolul XX, precum Losski, Evdokimov ori Schmemann. Două decenii mai tîrziu, în cadrul „Serilor Doxologia”, participă (și sunt discutate cărțile lui) Pleșu (https://doxologia.ro/actualitate/eveniment/andrei-plesu-asa-vorbesc-eu-despre-parabole), sau ale lui Baconschi (în cadrul Serilor Talpalari, realizate la biserica ieșeană unde paroh este pr. Constantin Sturzu). Adrian Papahagi, un intelectual ortodox preocupat să demonstreze că ortodoxia românească nu datorează culturii țărănești decît denaturările proprii unei mentalități naive și chiar semi-păgîne (https://www.facebook.com/papahagi/posts/506735246624071?__tn__=K-R), completează seria de autori a colecției „Eseu” a editurii Doxologia (https://edituradoxologia.ro/colectie/eseu-0).
Faptul că actualii
purtători de cuvînt ai ortodoxiei românești, intelectuali mireni și clerici, sunt
sofiști (calificare care-i recomandă pentru centrele eparhiale de comunicare, unde ierarhia este determinată de capacitatea, dispoziția și tehnica sofistă de a denatura și compromite adevărurile esențiale) a determinat o slăbire a capacității credincioșilor de a păstra o
relație naturală cu realitatea. Sofistica este o subminare a logosului și, prin
aceasta, determină o slăbire corespunzătoare a percepției realității. Sofistica
corupe rațiunea și compromite percepția realității, subordonîndu-le unui limbaj redus la
rîndul lui la tehnică discursivă și sărăcește realitatea subordonînd-o utilizării în vederea satisfacerii dorințelor individuale. Articolele părintelui Constantin Sturzu sunt
texte-lecție, care ar trebui studiate atît în orele de apologetică creștină,
cît și în cele de filozofie și logică pentru a înțelege mai bine mecanismul
gîndirii sofiste. Cînd îmi va permite timpul, voi încerca o astfel de analiză
pe baza unei serii de articole semnate de actualul purtător de cuvînt sofist-icat al
Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, pr. Constantin Sturzu („a sofistica”
înseamnă „a folosi în mod conștient raționamente false, care denaturează adevărul.”)
Pînă atunci, însă, iată cîteva pasaje reprezentative:
„Conceptul de familie poate fi confiscat și făcut țăndări. Dar nu se va putea confisca și înțelesul cel mai profund, născut din binecuvântarea lui Dumnezeu încă din zorii creației. Esențialmente, nu se va pierde nimic, în pofida unor tragice consecințe în plan social. Doar că se vor separa și mai mult apele. Ceea ce este autentic va rezista, însă, căci va continua să trăiască în Hristos Domnul.” Pr. Constantin Sturzu, Candela Moldovei, mai-iunie 2018, an XXVI, nr. 5-6, p. 3, (https://teologiesiviata.ro/sites/default/files/fisiere/2020/03/interior%20CM%205-6.pdf).
Ideea aceasta,
că oricum lumea este asumată în Dumnezeu și ocrotită în Dumnezeu orice s-ar
întîmpla cu ea în realitate reprezintă
o rezolvare sofistă a problemei răului. Afirmînd că ideea de familie rămîne
aceeași, chiar dacă realizarea ei nu mai este posibilă din cauza unei
falsificări a înțelesului ei, pr. Sturzu reduce realitatea existențială a
familiei la o definiție și afirmă salvarea și realizarea familiei prin logosul
ei profund. Dar adevărul realității familiei este dat tocmai pentru a fi
realizat în istorie, el are valoarea unei chemări, iar familia este o vocație a
împlinirii umane demonstrată în modul cel mai plenar în familia creștină, în
familia dedicată sfințirii. Nu putem spune că familia este salvată în virtutea
existenței acestei chemări adresată de Dumnezeu omului. Ortodoxia valorifică tocmai ideea de conlucrare dintre Dumnezeu și om care face ca ortodoxul să nu poată spune că este mîntuit chiar dacă crede în siguranța mîntuirii dăruită în Hristos. Nu putem spune că realitatea este salvată în ideea ei, cîtă vreme această idee nu este împlinită printr-o creștere a realității în acord cu principiile ordonatoare și orientative ale ideii. Nu putem spune că nu-i nimic că un prunc a murit pentru că oricum a fost botezat, sau că oricum copiii care mor merg la Dumnezeu, care-i problema? Nu putem spune că nu-i nimic că familia este desființată pentru că oricum ea este asigurată în ideea lui Dumnezeu de familie. Nu putem spune că nu-i nimic că ne aflăm în iadul virtual, pentru că Dumnezeu este și acolo. Mi se pare o formă cinică de a consola pe cineva și un mod de a-l transforma pe Dumnezeu într-un spectator pasiv, neputincios, la suferința omenească. Este o perspectivă demonică, care-i propune omului să vadă partea bună a răului nu pentru a se ridica din rău, ci pentru a se împăca cu răul.
Tocmai această
disociere între logos și firea creată (disociere care asumă puteri magice în sofistica
gnostică practicată în vederea alterării realității prin falsificarea definiției realității),
a determinat în ortodoxie pierderea înțelegerii și cultivării complementarității simbolice dintre cuvînt
și lume. Pr. Constantin Sturzu refuză realitatea lumii și a răului din lume,
reducînd ordinea autentică la cea aflată în Dumnezeu și refuzînd astfel
posibilitatea salvării unei lumi despărțită de Dumnezeu prin necunoașterea sau
respingerea Lui. Intenția de a opune autenticitatea lui Dumnezeu inautenticității lumii este necreștină și slăbește atotputernicia lui Dumnezeu, care pare neputincios să creeze o lume adevărată, capabilă să-L primească și să-I răspundă Creatorului ei.
O viziune sofistă similară am întîlnit în cazul unui ierarh care ne propune să conservăm valorile satului chiar în condițiile dispariției „ireversibile” a satului, dispariție cu care ar trebui să ne împăcăm:
„Bineînţeles că vor mai rămâne încă şi sate asemănătoare cu ceea ce a fost satul tradiţional, însă transformarea ireversibilă a întregii lumi, deci şi a satului, este o evidenţă de care trebuie să ţinem seama.
Cu dispariţia ţăranului, aşa cum l-am cunoscut, dispar şi o serie de valori. Cei conştienţi de însemnătatea pentru poporul nostru a modului de viaţă al comunităţilor rurale vom face tot posibilul pentru a sprijini pe mai departe aceste comunităţi. Totuşi, ţinând seama de schimbările pe care satul le va suferi în actualitate şi în viitor, preocuparea noastră trebuie să fie nu atât menţinerea în viaţă a unor forme, acolo unde ele nu mai sunt viabile, cât mai ales identificarea şi cultivarea valorilor care au generat formele respective. Formele sunt efemere, valorile eterne.” (PS Sofian Brașoveanul, „Pledoarie pentru un sat spiritual”, Deisis, nr. 27/2019, https://www.cbrom.de/index.php/slujitori/ps-sofian-brasoveanul/articole/1077-ps-sofian-brasoveanul-pledoarie-pentru-un-sat-spiritual)
Dacă satul este doar o formă, distinctă de valorile țărănești, atunci la fel sunt și familia, și Biserica. Atunci și trupul e doar o formă, iar omul nu este decît un intelect care cultivă valori, pentru care îndumnezeirea nu reprezintă curățirea de patimi și unirea cu Hristos, ci eliberarea de trup. Sub pretextul savării ideii sau valorii, clerici precum Sturzu ori Sofian Brașoveanul falsifică înțelegerea creștină a ideii, a logosului ca rațiune seminală a lumii create, anulînd astfel tocmai posibilitatea salvării creației la care pretind că participă.
Termenul „sofist” provine din sophia, înțelepciune: dar dacă pentru filozoful propriu-zis filozofia înseamnă căutarea și afirmarea adevărului, pentru sofist, pseudo-filozoful, filozofia înseamnă înțelepciunea de a-ți realiza propriile scopuri prin discurs. Pentru sofiștii din ortodoxia românească, teologia și filozofia nu sunt decît tehnici de adaptare a adevărului la împrejurări sau chiar de producere a adevărului solicitat de împrejurări. Sofistul nu va afirma niciodată un adevăr atunci cînd împrejurările îi sunt potrivnice și asta nu doar pentru că este laș, ci în primul rînd pentru că din punctul lui de vedere adevărul nu există. Sofistul este un tehnocrat al discursului, iar adevărul este pentru el o prejudecată comună, utilă în vederea manipulării interlocutorului. (Din acest punct de vedere, schimbarea succesivă a numelui episcopului Sofian Brașoveanul din Gheorghe, apoi în Serafim transformat încă o dată în Sofian poate fi văzută și ca o cădere treptată dintr-un luptător împotriva balaurului minciunii într-un negociator cu părintele minciunii, reprezentîndu-i chiar interesele, după cum se poate vedea din fragmentul citat mai sus. Din perspectiva discuției de față, este cu atît mai semnificativ că trădarea sofistică, realizată de „Sofian”, a realității sensibile, a pămîntului – a lui „Gheorghe” – duce în mod inevitabil și la trădarea realității inteligibile, a cerului – a lui „Serafim”.)
Pe scurt, dacă doar valoarea inteligibilă există în mod real, iar realitatea sensibilă este lipsită de valoare și demnitate proprii, atunci nu văd de ce nu am saluta
proiectele cibernetice care propun nemurirea prin transferul digital al memoriei
și gîndirii umane („mind uploading”: https://www.nytimes.com/interactive/2015/09/03/us/13immortality-explainer.html
și la https://en.wikipedia.org/wiki/Mind_uploading . Am vorbit pe larg despre acest scenariu în comentariul meu la filmul DEVS: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/12/devs.html)
Dacă vor să nu cadă în cursa virtuală, credincioșii ortodocși ar trebui să devină cît mai rapid conștienți de faptul că BOR este condusă de o generație de ierarhi și teologi sofiști, solidari cu elita intelectuală sofistă, hotărîți să manipuleze limbajul în vederea adaptării învățăturii de credință la pretențiile acestei lumi (lucru vizibil mai ales în cazul discursului ecumenist, după cum voi arăta într-o intervenție viitoare) și, mai ales, pentru a scăpa de responsabilitatea unei confruntări directe cu nebunia înțelepciunii acestei lumi.
Într-un alt articol, pr. Constantin Sturzu pare însă că ar recomanda tocmai o astfel de asumare curajoasă:
„Oriunde ajunge omul, mai ales când cade (adică moare spiritual, se stinge duhovniceşte), se cuvine să fie cercetat precum oaia rătăcită este căutată de păstor. Prezenţa unui misionar sau a unui preot pe internet - dacă acela are discernământ şi bună aşezare duhovnicească - este una dezirabilă, cu o condiţie: să fie ca o pogorâre, nu ca o cădere în acest - dintr-o anumită perspectivă, desigur - infern numit şi infernet.” (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/online-o-pogorare-ina-infernet--278308.html)
Sub articolul părintelui Sturzu din Ziarul de Iași apare o recomandare publicitară de lectură pentru alte materiale; unul, întitulat, „femeile vă va mulțumi” (sic!), este ilustrat printr-o imagine pornografică explicită. Nu știu în ce măsură „femeile le va mulțumi” păstorilor care se coboară în infernul absenței lui Dumnezeu pentru a le asigura că infernul nu-i chiar atît de infernal de vreme ce Dumnezeu este prezent și acolo.
Problema este că
în realitatea virtuală nu mai ai nevoie de Dumnezeu: realitatea virtuală este
percepută ca Dumnezeu, este împărăția unde pot muri și învia la nesfîrșit și
unde toate dorințele mele pot fi împlinite. Problema în realitatea virtuală
este că nimeni nu este real și că prezența misionarului în mediul virtual, cu
sau fără discernămînt, este la rîndul ei virtuală. Virtualul este impenetrabil
la real. Misiunea creștină este fie neutralizată în mediul virtual, fie
întrebuințată pentru a legitima virtualul, este înghițită de virtual odată cu
realitatea. Realitatea virtuală înghite realitate, se hrănește cu realitate,
golind-o nu doar de sens, ci și de trup. În afara categoriilor realității, degradarea trupului este accelerată. Realitatea virtuală oferă o eliberare de trup; creștinismul vestește o eliberare a trupului. Două lucruri diametral opuse, dar cu toate acestea amestecate și confundate în mod sistematic de liderii ortodocși sofiști.
Pr. Constantin Sturzu s-a remarcat în ultima vreme printr-o serie de articole în care a vorbit mai degrabă despre avantajele lumii virtuale în viața creștină (am criticat această perspectivă la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/02/cuprinsi-de-inviere.html ). După cum am arătat mai sus, realitatea virtuală transformă total nu doar înțelegerea realității, ci și înțelegerea răului. Abordarea sofistă a realității anulează problema răului ca rău și doar dintr-o perspectivă sofistă este posibil să vezi avantajele lumii virtuale, avantajele răului. Realitatea virtuală este realizarea digitală a gîndirii sofiste: realitatea este cea pe care ți-o imaginezi (în perioada premergătoare Referendumului pentru familie, Dilema Veche a publicat o serie de texte care propuneau tocmai această abordare a familiei, ca o realitate întemeiată pe opțiunile individului și nu pe natura umană; rezultatul nefavorabil al votului nu a fost determinat direct de observațiile critice aduse de Andrei Pleșu în preajma organizării referendumului, ci de o întreagă campanie, dusă de autorii Dilemei de-a lungul anilor, de subminare a convingerii că există o natură umană creată în anumite condiții de un Dumnezeu personal și care este chemată la împlinire prin relația personală cu El în sânul Bisericii).
Realitatea digitală ne împiedică să mai vedem răul ca ceva care stă între noi și Dumnezeu, cu scopul dublu de a nu-l mai vedea pe Dumnezeu și astfel de a nu mai recunoaște răul ca rău. Astfel, răul ascunde odată cu natura lui de rău și natura binelui. Binele este ascuns odată în plus de sofiști precum pr. Sturzu, care vor să ne facă să credem că „toate ne sunt date cu bună măsură” (deci inclusiv răul, căderea, dispariția în virtual ne sunt date, https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/reala-noastra-cadere-in-virtual--277552.html), convingere căreia îi răspunde ca un ecou din neant încrederea unei profesoare de religie hotărîtă să meargă „cu Dumnezeu înainte” de-a lungul unei minunate lumi virtuale (de vreme ce, vorba aia, „așa ne este scris”, https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/cu-dumnezeu-inainte-160072.html). În felul acesta, Dumnezeu însuși este luat ostatic și făcut responsabil pentru lumea virtuală în scopul legitimizării ei, în timp ce lașitatea creștinilor și cedarea fără luptă în fața răului sub aspectul digitalizării realității apare ca o formă de ascultare de Dumnezeu.
Avînd în vedere modul favorabil cu care BOR a răspuns digitalizării educației și vieții omului (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/realitatea-ca-o-suprafata-alunecoasa-si.html), se poate spune că ignorarea deliberată din partea ierarhilor ortodocși a amenințării reprezentată de realitatea virtuală la adresa integrității omului și aprecierea ei pozitivă reprezintă o gravă trădare a învățăturii de credință, a încrederii credincioșilor și a viziunii creștine despre natura umană.
Reacția generală dezaprobatoare și motivată politic sau doar din prostie față de expoziția de la Primăria Sectorului 1 demonstrează ușurința îngrijorătoare cu care lumea poate fi făcută să rateze esențialul. Iar esențialul este că statuile respective ne reprezintă; ce este încă și mai grav, îi reprezintă chiar și pe credincioșii ortodocși care au ajuns să privească lumea din perspectiva separării spiritului de materie, acceptînd ochelarii virtuali recomandați de liderii ortodocși împreună cu elita neognostică și neoliberală. Captivi în realitatea virtuală acomodată în Biserică în numele deschiderii față de lume, credincioșii vor ajunge să arate și pe dinăuntru, și pe dinafară, precum creaturile expuse zilele acestea în holul Primăriei Sectorului 1. Dar dacă ne-am recăpăta vederea odată cu redobîndirea simțului realității, ne-am îngrozi nu de aspectul acestor statui, ci de gîndurile înfricoșătoare exprimate de carcasele golite de realitate din BOR.