În România, pretenția dreptei neoliberale și neoconservatoare (neoliberală în economie și politici globale, dar favorabilă creștinismului văzut ca instrument avantajos susținerii viziunii neoliberale, o dreaptă al cărei segment deschis ordinii religioase și-a manifestat în plus disponibilitatea față de neofascism și neognosticism) de a constitui un aliat natural al creștinismului în general și al Bisericii Ortodoxe Române în special a fost percepută ca un lucru de la sine înțeles nu doar de intelectualii de stînga, dedicați denunțării oricărei autorități care nu este întemeiată pe clasa ori categoria oprimată, de la muncitori la femei, minorități sexuale ori specii amenințate cu dispariția (animale, plante, fungi etc), ci și de lumea educată apolitică, somată să aleagă între comunism și orice altceva, de preferință opusul acestuia, șantaj surprins corect într-un articol recent din Dilema veche (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/corectitudinea-politica-de-la-neoconservatori-la-neolegionari). În scopul de a reda onorabilitatea preocupării pentru drepturile omului, afectate de suspiciunea de contaminare ideologică neomarxistă, autoarea, profesor universitar la SNSPA, respinge într-o consecvență tipic postmodernă, deplînsă de un gînditor de stînga precum Terry Eagleton, asocierea dintre neomarxism, corectitudine politică, feminism, ideologie de gen ca simple invenții ideologice, deci nefondate. Dar tocmai din acest motiv trebuie să plasăm revendicarea actuală a drepturilor în planul democrației liberale, nu atît pentru a justifica anumite drepturi aberante, care nu pot fi invocate decît în numele unei înțelegeri limitate, iar uneori chiar deformate a naturii umane, ci pentru a vedea că presiunea neomarxistă asupra drepturilor este în același timp o reacție împotriva liberalismului și totodată un produs al lui. Ironia este că deși astfel de articole, scrise în cel mai vizibil stil neomarxist, prin care fie sunt revendicate drepturi pentru minorități sexuale, fie sunt legitimate feminismul și ideologia de gen atunci cînd nu este contestată instituția familiei naturale, au fost publicate în Dilema încă de la fondarea revistei, fără ca, din cîte știu, vreunul dintre intelectualii creștini care au făcut o carieră din lupta împotriva neomarxismului, condamnînd curajos mișcări precum BLM și ravagiile făcute de corectitudinea politică în sistemul de educație nord-american să se raporteze măcar o singură dată critic la principalul avanpost al culturii morții din România. Ca o culme a ironiei, redactorul-șef al Dilemei vechi, dl Sever Voinescu, este totodată moderator și realizator al emisiunii Europa Christiana al postului Patriahiei Române, Trinitas TV: „Cu o importantă activitate în spațiul public de după 1990, în prezent domnia sa este redactor-șef al revistei Dilema Veche. De asemenea, este semnatar constant și în alte publicații de prestigiu.” https://www.trinitas.tv/category/emisiuni/cultural/europa-christiana/.
Din păcate, deși pericolul la care era expusă ortodoxia prin această pretenție a fost expus cu luciditate de Mircea Platon și Alexandru Racu în articole și volume a căror valoare a fost recunoscută în privat doar pentru a putea fi evitată în public, majoritatea liderilor ortodocși au preferat să se simtă flatați de asocierea cu intelectualii neo-liberali/neo-conservatori, grăbindu-se să susțină forța biruitoare din războiul împotriva „imperiului răului”. Deși aparent mesajul unor ierarhi ortodocși implicați în special în ultimii zece ani în războiul cultural împotriva neo-marxismului pare la fel de necesar și de oportun precum cel prin care clericii ortodocși denunțau public pînă în 1944 răul comunismului, în realitate el riscă să falsifice prin ideologizare raportarea creștină la lume și la sensul istoriei. Astfel, susținerea directă acordată de BOR intelectualilor neoliberali/neoconservatori (care au știut printre altele să speculeze în mod tacit complexele de vinovăție ale BOR pentru compromisurile din perioada comunistă) atenuează ori anulează de-a dreptul responsabilitatea pentru dezastrul economic, social, ecologic și spiritual produs de neoliberalism din anii ’50 încoace, transformînd această alianță într-o complicitate cu efecte dezastruoase, care împiedică refacerea sau cultivarea discernămîntului intelectual și a caracterului moral al credincioșilor. Departe de a reprezenta o alianță naturală, asocierea ortodoxiei cu neoliberalismul și neoconservatorismul este de fapt una împotriva naturii Bisericii și care nu poate decît să-i compromită autoritatea și răspunsul la chemarea lui Dumnezeu, desprinzînd-o de Hristos pentru a o transforma într-o corporație sau organizație subordonată realizării obiectivelor utopice ale ideologiei salvatoare.
Un lămuritor exemplu în acest sens mi se pare că-l constituie mesajul recent al PS Ignatie al Hușilor, a cărui apropiere de intelectualii de dreapta este consolidată și prin proiecte editoriale comune (https://basilica.ro/a-aparut-primul-numar-al-revistei-horeb-editata-de-episcopia-husilor/), lucru absolut firesc între oameni dedicați acelorași idealuri. Mai precis, cred că există anumite elemente în predica recentă a preasfinției Sale din ziua hramului Sfinților Împărați Constantin și Elena (https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-crestinismul-pus-circuitul-civilizatiei-europene-valoarea-tolerantei-ingaduintei-din) care riscă să orienteze înțelegerea creștină asupra disputei despre drepturi umane și valori creștine într-o falsă direcție. Prin urmare, mi se pare dificil de susținut că „Drepturile omului sunt un produs al civilizației creștine”, după cum este cel puțin o exagerare să spunem că „progresiștii și neomarxiștii culturali au confiscat această valoare (toleranța) a Evangheliei, golind-o de conținutul ei real” și că ideologia neomarxistă urmărește „scoaterea lui Dumnezeu din sfera vieții publice”. Înaintea neomarxiștilor, intelectualii de la Dilema și liderii ortodocși înșiși ne-au spus „că a fi credincios ar ține mai mult de viața privată, de familie, că nu ar fi nevoie ca Biserica să aibă o prezență și un cuvânt în spațiul public; să se limiteze rolul ei doar în interiorul zidurilor locașului de cult sau în familiile celor care sunt creștini.” Iar dacă nu ar fi venit neomarxismul sau restricțiile impuse de autorități în contextul pandemiei, probabil că nu am fi aflat niciodată de la vreun ierarh ortodox că avem, ca laici ortodocși, vreo responsabilitate în spațiul public.
Sigur că atunci cînd „cineva ne sabotează în numele unei ideologii anticreștine, avem datoria de a ne apăra cu foarte multă eleganță și prudență” cum observă PS Ignatie. Este desigur riscant să formulezi observații critice în privința eleganței argumentelor PS Ignatie în condițiile în care un specialist al etichetei precum dl Baconschi și-a manifestat deja aprecierea pentru „stilul ignatian”, a cărui răspîndire în lumea ortodoxă fostul diplomat o dorea suficient de mult pentru a-i dedica un text în Dilema veche (https://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/o-voce-proaspata). Ce-i drept, eleganța și prudența nu strică niciodată, chiar dacă atunci cînd aperi ceva de valoare e de presupus că fermitatea și curajul ți-ar fi poate ceva mai necesare. Dar mai ales este important ca atunci cînd ne apărăm să ne identificăm corect adversarul astfel încît atunci cînd ne luptăm, să nu lovim în aer după cum ne atrage Pavel atenția (1 Cor. 9, 26). Și deși este adevărat că neomarxismul este potrivnic creștinismului, mă tem că alianța cu neoliberalismul/neoconservatorismul mai degrabă slăbește creștinismul, întărind nu doar cele două ideologii opuse stîngii, ci și neomarxismul însuși: nu doar că în calitate de consumatori globali în care ne transformă dreapta neoliberală în numele pieței libere ne pierdem ultimele resurse de conștiință creștină și solidaritate umană, dar apelul marxismului cultural la regăsirea/inventarea/explorarea identității devine o invitație greu de refuzat în condițiile pierderii identității personale și a culturii locale cauzată de politicile neoliberale.
Înțeleg că PS Ignatie nu este dispus să facă nici o concesie neomarxismului. Dar înainte de a-i smulge neomarxismului drepturile omului și a le dărui creștinismului, este util să ne amintim că neomarxismul nu le-a găsit în creștinism. Le-a găsit în liberalism. De aceea, orice ar vrea ierarhul Hușilor să facă cu aceste drepturi, să sperăm că nu le va dărui creștinismului. Pentru că în creștinism drepturile omului sunt concentrate în primele două porunci (Matei 22, 36-40).
De fapt, drepturile omului reprezintă nu doar o secularizare a înțelegerii creștine a demnității omului ca ființă creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, ci și o depărtare de perspectiva filozofiei clasice asupra drepturilor și legii naturale. Departe de a exprima influența Bisericii asupra statutului, drepturile omului au apărut în urma separării statului de Biserică și sunt întemeiate pe autonomia individului, pe dreptul lui de a-și determina existența în mod liber de orice autoritate sau de constrîngeri exterioare propriei rațiuni și conștiințe morale. Este important să ne amintim că drepturile omului au rădăcini mai adînci în idealismul revoluționar din secolele 18-19 decît în etica creștină. Tocmai acest temei secular al filozofiei drepturilor omului a făcut posibilă dezvoltarea lor actuală într-o direcție nu doar anti-creștină, ci de-a dreptul anti-umană: chiar dacă valorile susținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului se regăsesc în general printre valorile creștine, între principiile proclamate în 10 decembrie 1948 și recenta Cartă a Diversității din România (https://www.cartadiversitatii.ro/) există o continuitate logică, care ne arată printre altele că separarea statului de Biserică duce nu doar la constrîngeri inevitabile asupra conștiinței morale individuale, ci și subordonează statul corporațiilor (vezi în acest sens prezența unor instituții ale statului român printre semnatarii Cartei Diversității), subordonează mai precis statul unor organizații obligate prin însăși natura lor să abuzeze de demnitatea umană, refuzîndu-i omului adevărul despre om și lume afirmat de creștinism.
În privința „scoaterii lui Dumnezeu din sfera vieții publice” și a secularizării toleranței, acestea nu reprezintă nici monopolul, nici invenția neomarxismului, ci sunt produse de un liberalism identificat de Biserica catolică ca adversar încă din secolul 19. Astfel, în Lista erorilor, Syllabus Errorum, documentul papei Pius al IX-lea din 1864, erau condamnate printre altele principiile de bază ale liberalismului – rațiunea ca arbitru unic și absolut al adevărului, rațiunea ca standard/criteriu ultim al cunoașterii, etc – și pe care astăzi noi suntem făcuți să le atribuim neomarxismului într-o mișcare pripită care absolvă liberalismul de orice responsabilitate.
Neomarxismul este cu siguranță un adversar declarat al creștinismului, dar cel puțin la fel de periculos este și liberalismul sau neoliberalismul. Judecînd după influența pe care o are asupra liderilor ortodocși, cred că putem spune că este cu mult mai periculos, cu cît nu doar că nu este identificat ca adversar, ci este privit cu simpatia rezervată „aliaților naturali.” De fapt, neomarxismul nu face decît să profite de pagubele și confuzia produse de neoliberalism, preluînd teme liberale și ducîndu-le pînă la ultimele lor consecințe logice, formulate deja de Dostoievski în Frații Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, orice este permis.” Neomarxismul nu a luat nimic din creștinism, ci a preluat sau a continuat pe un traseu distinct ideologia liberală și valorile creștine secularizate deja de liberalism. De aici și o evidentă dificultate atît a identificării neomarxismului ca adversar al libertății, după cum o demonstrează articolul din Dilema veche menționat mai sus, dar și a recunoașterii liberalismului ca adversar al creștinismului și ca sursă a neomarxismului.