În rîndurile următoare încerc să arăt că departe de a reprezenta o poziție irațională, rezerva față de vaccinul covid reprezintă atitudinea rațională, justificată nu atît de concluziile unor specialiști neînregimentați, cît de o înțelegere clasică a limitelor statului în raport cu persoana umană, în timp ce poziția favorabilă vaccinului riscă să devină irațională în măsura în care este motivată de o încredere nelimitată în tehnologie și este susținută de un set de așteptări utopice în raport cu statul.
Ceea ce i-a separat pe susținătorii măștii și vaccinului covid de criticii acestor măsuri nu a fost în primul rînd diferența de opinie asupra gravității epidemiei pe de o parte și asupra efectului salvator atribuit măștii și vaccinului pe de altă parte. Declarațiile contradictorii ale specialiștilor nu au fost decisive pentru nici unul dintre aceste segmente ale societății: nici preferința pentru recomandările prudente ale unor cercetători independenți, nici cea pentru recomandările liniștitoare ale CDC și OMS, cele două instituții principale implicate în rezolvarea crizei produsă de covid-19, nu au fost determinate de argumentele și concluziile prezentate de cercetători. Oricît de importantă ar fi autoritatea unei instituții sau personalități științifice, mi se pare limpede că această autoritate a jucat un rol secundar în opoziția dintre vaccinoduli și vaccinoclaști. Este adevărat că ambele tabere și-au justificat poziția invocînd argumentele specialiștilor, în timp ce principiul de mare subtilitate intelectuală „specialistul meu este mai specialist decît specialistul tău” avînd o contribuție semnificativă la neînțelegerea universală. Cu toate acestea, cred că cei opuși sau rezervați față de măsurile autorităților în general și față de vaccinul covid în special au invocat argumente științifice doar pentru că au fost constrînși de reducerea implicațiilor epidemiei la un aspect strict medical, deci științific, reducere care părea să fie înțeleasă de la sine în tabăra vaccinofilă.
Ce a susținut atunci încrederea unora dintre noi, respectiv neîncrederea altora în narațiunea oficială în condițiile în care știm foarte bine că ne lipsesc competențele minime pentru a le putea verifica expertiza? Cred că diferența esențială a fost făcută de modul diferit în care fiecare dintre noi ne raportăm la om și la stat: pentru unii dintre noi, fericirea, sănătatea, interacțiunea umană constituite domenii ale vieții omenești strict personale și asupra cărora statul nu are nici un drept să intervină, reprezintă o zonă interzisă statului. Este evident că oamenii care împărtășesc această convingere nu au contestat măsurile întreprinse de stat în primul rînd în numele unei competențe științifice, ci în numele unei conștiințe umane care recunoștea valoarea demnității ființei umane dincolo de vîrstă, statut social și dincolo chiar și de hotarul dintre viață și moarte. Nu este întîmplător că în special creștinii au reacționat împotriva modului degradant în care statul a dispus ambalarea și debarasarea de trupurile celor care au pierdut lupta cu noua normalitate, după cum tot creștinii au regretat numărul mare de decese din rîndul vîrstnicilor, în timp ce populația rațională a contemplat ambele situații cu detașarea celui care a înțeles și s-a împăcat cu legea selecției naturale.
Cu toate acestea, atunci cînd autoritățile și societatea civilă se străduiesc să-i convingă de caracterul emoțional și irațional al poziției adoptate pe cei rezervați față de necesitatea și siguranța vaccinurilor covid actuale, nu s-a observat că ceea ce statul și lumea bună (pentru că europeană) identifică ca simplă reacție emoțională reprezintă de fapt o poziție justificată rațional de respingere a încercării statului de a-și extinde controlul asupra zonei de intimitate umană printr-o serie de măsuri (reglementarea distanței dintre oameni, a numărului de persoane dintr-un grup, a chipului persoanei, ascuns prin mască, a comunicării și a libertății de exprimare, tratîndu-i drept „teroriști” pe toți cei care pun în discuție această intruziune a statului în ordinea personală) care afectează conștiința de sine și sentimentul apartenenței la comunitatea umană. Și în timp ce această reacție de legitimă apărare este considerată emoțională, caracterul emoțional pe care se întemeiază încrederea în aceste măsuri și sprijinul absolut și necondiționat acordat statului este trecut cu vederea (aspect pe care am încercat să-l dezvolt într-un schimb de replici cu Alexandru Racu la https://alexandruracu.wordpress.com/2021/05/19/scenarii/).
Dincolo de o inevitabilă și firească reacție emoțională, neîncrederea în vaccin este determinată mai degrabă de presiunea disproporționată a autorităților în favoarea vaccinării (prezentată ca singură soluție în condițiile în care majoritatea populației a văzut că atît răspîndirea, cît și gravitatea unei boli de altfel reală a fost exagerată mediatic), precum și de receptarea logică a acestei măsuri ca un moment culminant în succesiunea de măsuri orientate, în numele sănătății publice, împotriva vieții personale și a libertăților civile. Astfel, în timp ce neîncrederea explicită în măsurile autorităților este întemeiată pe o apreciere spontană, mai mult sau mai puțin conștientizată, a valorii și demnității persoanei umane, încrederea în aceste măsuri, deși descrisă drept poziția rațională, este de fapt irațională, întrucît este întemeiată pe convingerea în misiunea statului de a asigura realizarea binelui în istorie.
Nu cred că greșesc dacă afirm că există o corespondență între atitudinea actuală față de vaccin și cea manifestată cu trei ani în urmă față de referendumul pentru familie, cînd s-a încercat protejarea constituțională a familiei formată prin unirea liberă dintre un bărbat și o femeie. Cred că o mare parte dintre cei care au răspuns în 2018 la apelul pentru apărarea familiei de posibilele intervenții nocive ale statului se regăsesc astăzi printre cei care au perceput măsurile impuse de autorități sub pretextul combaterii pandemiei ca pe o încercare de impunere a autorității statului asupra sferei vieții private. După cum este foarte probabil ca printre cei favorabili vaccinării covid să se regăsească mai ales cei care s-au raportat critic la referendumul pentru familie, autorizînd astfel statul să intervină oricînd în ordinea vieții private și a identității personale prin modificarea definirii familiei din Codul civil.
În concluzie, nu cred că diferența dintre cele două poziții este în mod fundamental determinată de o neîncredere irațională față de o serie de măsuri care pot fi justificate științific pe de o parte și de încrederea în asigurările experților pe de alta, ci de felul în care ne raportăm la natura umană și la funcția statului: există ceva intangibil și prețios în fiecare persoană umană, ceva care poate rodi doar în libertate și adevăr, ceva care trebuie apărat de orice încercare de a salva omul cu prețul pierderii acestui caracter unic? Este statul depozitarul soluțiilor salvatoare? Este știința capabilă să ofere răspunsurile la întrebările ultime? Poate tehnologia să ne asigure condițiile optime de înflorire umană? Cît de normală este normalitatea condiționată de un vaccin?