Cineva își exprima recent convingerea că părinții care-și vaccinează copiii împotriva Covid-19 o fac din credința în virus. De fapt, o fac din credința în știință și dintr-un anumit angajament ideologic despre care am mai vorbit (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/persoana-si-stat.html). Acesta este motivul pentru care nu-și vor admite eroarea chiar dacă copiii lor vor fi afectați de efecte adverse. Pentru că știința nu greșește, rămînînd infailibilă inclusiv în marjele de eroare ale procedeelor pe care le recomandă.
Înainte de a
face responsabil progresismul, secularismul și neomarxismul pentru această
receptivitate în creștere față de utopismul scientist, ar fi util și cinstit să
recunoaștem că optimismul față de știință nu a fost susținut doar de dezvoltarea
științelor, ci și de cedarea liderilor creștini în fața expansiunii modelului
științific de explicare a realității. Această cedare s-a manifestat prin
diabolizarea inițială a științei, atitudine înlocuită ulterior prin asumarea
modelului științific în discursul teologic și prin pretenția de a califica
teologia ca pe o știință socială pozitivă, cu obiective și metode specifice. Treptat, diferența dintre teologie și știință a ajuns să fie percepută în mod greșit ca handicap epistemologic. Știința sufletului care definea teologia patristică (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/stiinta-sufletului.html) a fost înlocuită astfel în ortodoxia academică de o credință științifică, riguroasă, care a fost dezvoltată în vederea recuperării decalajului dintre teologie și știință prin aducerea celor două domenii distincte ale cunoașterii pe poziții de egalitate sub pretextul unei complementarități definită tot din perspectivă științifică.
Departe însă de a pune învățătura creștină pe o treaptă de egalitate cu știința sau de a-i asigura teologiei o autoritate de natură științifică, adică obiectivă, această reacție a contribuit indirect la prestigiul și superioritatea științei. În măsura în care teologia a impus constrîngeri formale și raționale nevoii sufletești de a crede în lucruri care nu pot fi demonstrate rațional decît într-un mod parțial, ea i-a făcut pe credincioșii nemulțumiți de acest abuz fie să caute argumente și dovezi care pot fi susținute în mod complet de știință, fie să respingă știința în totalitate și să-și găsească refugiul într-o teologie irațională care nu mai are nimic esențial creștin în ea. De pildă, încercarea liderilor ortodocși de a prezenta Sf. Euharistie ca pe un vaccin duhovnicesc, ca pe un medicament al nemuririi, nu a făcut doar să crească încrederea populației în soluțiile științei medicale, ci i-a făcut pe numeroși oameni să prefere soluțiile științei celor ale popilor. Pentru că oamenii nu așteaptă de la Biserică un medicament – îl așteaptă pe Dumnezeu însuși, iar dacă trebuie să-l mănînce, cu atît mai bine.
Proasta raportare a teologilor creștini la știință, pe de o parte, și la creștinismul însuși, pe de alta, le-a scos din firea lor pe amîndouă. Din fericire, teologia nu a devenit știința respectabilă care spera să devină; din păcate, creștinismul a fost erodat de acest efort, retrăgîndu-se rușinat în forme fosilizate de conservare a trecutului și ritualului în ortodoxie sau participînd iresponsabil la forme progresiste și seculare de celebrare a diversității în Vest. În schimb, știința a devenit o religie superioară. Este superioară pentru că, spre deosebire de religie, ea produce dovezi palpabile, iar acestea sunt suficiente pentru cei care cred în știință chiar și atunci cînd dovezile sunt doar fabricate, precum în biologia evoluționistă.
Dar adevăratul credincios se lipsește de dovezi. Credința într-o putere mai înaltă îl ajută pe credincios să depășească încercări deosebite pentru că știe că aceste încercări au un sens într-un plan mai larg. De pildă, chiar dacă s-ar dovedi că vaccinarea cu actualele seruri a fost o eroare, cei care au făcut-o pentru că au crezut în știință nu vor fi dezamăgiți: o piedică mică pentru om produce salturi mari pentru știință. Astfel, dacă un creștin păcătuiește și are nevoie de iertare, credinciosul în știință nu greșește decît, poate, pentru că nu a avut totală încredere în știință. Infailibilitatea științei și a savantului este asigurată astfel de fiecare individ care crede în adevărul științei, adică în capacitatea științei de a explica realitatea și de a găsi soluții la problemele omului. Infailibilitatea religiei și a lui Dumnezeu trebuie în schimb apărată printr-un exercițiu teologic numit teodicee. Judecînd după cum s-a raportat Dumnezeu la prietenii lui Iov, se pare însă că Dumnezeu nu are o părere prea bună despre acest exercițiu intelectual, preferînd să se apere singur. Ultima dată a făcut-o luînd crucea noastră.
Într-adevăr, pe
Cruce se „săvîrșesc” toate (Ioan 19, 30): împlinirea profețiilor, realizarea
planului dumnezeiesc de mîntuire a omului, ascultarea absolută a Fiului care schimbă
neascultarea omului și-l întoarce pe omul însuși de la moarte la viață veșnică.
Dar dacă viața veșnică nu poate fi demonstrată, în schimb posibilitatea amînării
morții prin vindecarea de boală este promisă și demonstrată de știința omenească în fiecare zi. Nimeni
nu știe cît de eficient este vaccinul nemuririi și ce imunitate îți oferă față
de moarte. Iar dacă mai pui că, dacă-l faci cu nevrednicie, este posibil să fii afectat de unele efecte secundare, comparația cu medicina devine cu atît mai greu de evitat. Un rău nevăzut îl amenință și pe creștin, și pe credinciosul în știință. Dar medicina se bucură de avantajul că intervine în mod concret, fizic, științific, deci real, asupra cauzelor bolii. Nu spune doar un cuvînt. Nu este magică. Pentru cel care crede în știință, creștinismul este în cel mai rău caz o șarlatanie, în cel mai bun caz un medicament de tip placebo, are un efect pozitiv pur psihologic.
Sloganul „vrem spitale, nu catedrale!” nu era doar o formă de protest public față de o complicitate între BOR și PSD. Era mai ales o mărturisire de credință: spitalul este catedrala religiei științei, după cum mallul este catedrala religiei neoliberale, iar universitatea catedrala religiei neomarxiste. Dar înainte de a-și sfinți propriile edificii, știința ideologizată, neoliberalismul și neomarxismul au fost invitate să predice în catedralele creștine. Credința științifică este astăzi atît de răspîndită și pentru că Biserica însăși a gustat-o mai întîi întrucît i s-a părut „bună de mîncat și plăcută ochilor la vedere și vrednică de dorit.”
(Notă: acest eseu a fost revizuit în data de 06.06.2021 prin adăugarea unor precizări în paragrafele doi și trei.)