„Dar dacă refuzăm viața în adevăr, atunci să încetăm să ne plângem că altcineva nu ne lasă să ne tragem sufletul – nimeni nu este vinovat pentru asta decît noi înșine! Dacă refuzăm viața în adevăr atunci să ne plecăm și să ne facem ghem, în timp ce tovarășii biologi grăbesc sosirea acelei zile când gândurile noastre vor putea fi citite și genele noastre modificate.”
Alexander Soljenițîn, Live Not by Lies (https://www.solzhenitsyncenter.org/live-not-by-lies)
Notă introductivă: Scopul acestor rînduri este de a atrage atenția asupra situației grave în care ne aflăm, care explică de ce nici o soluție nu ne poate salva. Situația în care ne aflăm este determinată de o serie de factori. În ordine, acești factori sunt: 1. trăim deja în minciună, 2. Ne folosim de adevăr pentru a ne conserva propria minciuna. 3. Nu există minciună parțială, așa cum nu există moarte parțială. 4. Vina pentru suferința produsă de o viață dusă în minciună nu ne aparține decît nouă, iar agenții totalitarismelor nu fac decît să speculeze și să cultive disponibilitatea noastră pentru minciună.
*
Pe cît l-a apreciat lumea occidentală pe Soljenițîn pentru denunțarea
minciunii comuniste, tot atît de mult l-a detestat pentru că în loc să se
oprească la ea, scriitorul rus a continuat să denunțe minciuna capitalistă. Cartea
lui Rod Dreher, Să nu trăim în minciună,
discutată recent la București în prezența autorului (https://www.youtube.com/watch?v=UsfV3R7ysT4,
vezi și un interviu după conferință la https://www.youtube.com/watch?v=TIfuJdPT0ZI;
am semnalat evenimentul la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/rod-dreher-si-disidenta-ortodoxiei.html)
este inspirată de eseul lui Soljenițîn cu același titlu. Cu speranța că Dreher nu va repeta impolitețea lui Soljenițîn, lumea ortodoxă l-a invitat să ne spună doar minciuna care ne convine despre comunismul rău și ortodocșii buni. Deși s-a străduit să fie cît mai politicos, lui Dreher tot i-au scăpat unele lucruri care, plasate în linie soljenițiană, ne pot ajuta să înțelegem mai bine ce a vrut să spună în ciuda eforturilor animatorilor culturali autohotni de a-l împiedica să ne neliniștească.
Soljenițîn a fost arestat în 12 februarie 1974, exact în ziua în care pusese în circulație îndemnul prin care le cerea rușilor să nu participe la minciuna comunismului. În ziua următoare avea să fie exilat din Uniunea Sovietică. Ce ar trebui să înțelegem din eseul lui Soljenițîn, dar evităm cu iscusință să o facem, este că regimurile politice inumane se bazează, mai mult decît pe teroare, pe complicitatea noastră la minciuna de zi cu zi. Oricît de mult ar fi retrasă sau îngrădită libertatea publică, libertatea poate fi conservată la nivel personal doar în măsura în care nu prelungim și nu consolidăm prin propriile noastre gesturi și acțiuni suprimarea libertății. Mai mult, cu fiecare astfel de realizare a libertății personale, dușmanii ființei umane suferă o înfrîngere. Dimpotrivă, de fiecare dată cînd o propunere sau o constrîngere evident nedrepte sau mincinoase venite din partea autorității, care în formele incipiente ale totalitarismelor nu implică niciodată ceva periculos (în definitiv, aparent nu pare să fie nimic grav dacă o anumită categorie de populație trebuie să își coasă pe haină o stea de culoare galbenă; sau ce ar putea fi rău dacă cei nevaccinați ar fi marcați printr-un mic tatuaj pe încheietura mîinii?), atunci cînd astfel de constrîngeri primesc o aprobare fie doar și formală din partea noastră, am produs o undă morală de șoc la capătul căreia un om, cel mai probabil altul decît noi, va ajunge să înfrunte tancurile cu pieptul gol.
Prin urmare, ceea ce ne spunea ieri Soljenițîn și ne amintește cu delicatețe Dreher astăzi, este complet opus modului în care preferăm să le interpretăm mesajul, și anume, ca pe un îndemn de a avea grijă să nu ajungem să trăim în minciună. Trebuie să fim cît se poate de direcți în această privință, chiar brutal de direcți: mesajul lui Soljenițîn se adresează unor oameni care trăiesc deja în minciună, care au acceptat-o și, pentru că au acceptat-o, nu au dreptul să se plîngă pentru că sunt supuși la cedări tot mai multe și mai grave și nici să-și ofere justificări: „am făcut-o pentru a-mi salva familia”, „am făcut-o pentru a salva Biserica”. Biserica nu se salvează prin minciună, compromis sau lașitate.
După cum ne-o spune Soljenițîn direct și Dreher printre rînduri, într-o măsură mai mare sau mai mică, trăim deja în minciună: în minciuna că suntem creștini, că România este o țară majoritar ortodoxă, că nu trebuie decît să mergem în continuare la biserică pentru ca Dumnezeu să ne salveze și să îndepărteze răul de la noi fără noi. În definitiv, dacă are nevoie de ajutor, se poate baza oricînd pe sfinții închisorilor.
În ce privește situația reală actuală a creștinismului din România, aș vrea să evoc doar două episoade. Presupun că toți jucătorii naționalei noastre de fotbal se-nchină la intrarea pe teren, dar cu toate acestea numai doi dintre ei au rămas în picioare atunci cînd la meciul amical recent dintre Anglia și România toți ceilalți s-au închinat stăpînitorului temporar al acestei lumi. Probabil că cei doi care au refuzat să îngenuncheze potrivit ritualului BLM au făcut-o din ambiție personală, din mîndrie și dintr-un sentiment de demnitate mai degrabă decît din credință creștină. Dar este limpede că cele două închinări, cea creștină și cea belemistă se exclud reciproc și nu le poți face pe amîndouă decît în măsura în care nici una nu contează pentru tine. Dar așa cum autorităților romane le era indiferent dacă credeai sau nu în zei, iar important era doar să faci gestul de confirmare a religiei păgîne a imperiului, tot astfel nici un preot al noilor religii păgîne de astăzi nu este interesat în ce măsură credem în ele cîtă vreme le recunoaștem și le respectăm ca religii. Întîmplător sau nu, procentul jucătorilor români verticali din meciul cu Anglia se regăsește aproximativ și în cazul referendumului pentru familie din 2018, cînd doar 21% dintre alegători s-au prezentat la vot. La vremea respectivă, rezultatul a venit ca o surpriză plăcută pentru Patriarhie, care l-a caracterizat ca pe „un succes nedeplin” (https://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/). Avînd în vedere nivelul implicării BOR în referendum, oricare ar fi fost rezultatul, acesta nu putea fi decît peste așteptări.
Anticomunismul lui Soljenițîn este jumătatea de adevăr care ne convine, pentru că ne identifică un adversar mai mult sau mai puțin îndepărtat, pe care-l putem combate în condiții de siguranță și care ne asigură chiar un oarecare prestigiu de apărători ai credinței; cealaltă jumătate, cea care vorbește despre înstrăinarea noastră de noi, despre pierderea credinței, despre îndepărtarea de cultura noastră, este partea mai adîncă a adevărului neplăcut pe care-l ignorăm sau îl ascundem în spatele luptei noastre împotriva unui neomarxism deocamdată mai mult închipuit decît real, este tocmai partea care face cu putință totalitarismul într-o formă sau alta.
Dreher ne spune repetat că noi, românii, avem ceva ce creștinii din vest nu mai au: timp. A precizat însă că este vorba doar de foarte puțin timp. Cu cît ne gîndim că acest interval de timp este mai scurt, cu atît vom avea mai puține șanse să fim luați prin surprindere de obligația de a alege între adevăr și minciună. Soljenițîn a avut la dispoziție exact atîta timp cît i-a trebuit pentru a redacta și trimite apelul său la lepădarea minciunii. Timpul care ne-a rămas la dispoziție este exact timpul necesar pentru a cultiva conștiința și reflexele adevărului prin confruntarea directă și dureroasă a fiecăruia dintre noi cu adevărul.
Ierarhia BOR nu pare însă dispusă să valorifice timpul rămas în această direcție. Este cel puțin la fel de hotărîtă să denunțe minciuna lor (neomarxismul, secularismul, progresismul), pe cît este de hotărîtă să conserve minciuna noastră (popor creștin, valori tradiționale, conștiință națională). Mă tem că reacția părintelui Holbea din finalul conferinței reflectă mai degrabă această dispoziție. Astfel, atunci cînd părintele Holbea a fost întrebat cum se explică faptul că în urma consultării unor surse est-europene, Rod Dreher a reușit să producă o analiză atît de fină a tendințelor totalitariste manifestate în occident în ultimii ani, în timp ce „în România nu s-a cristalizat nici un răspuns la fel de consistent din partea intelectualilor din Biserică” în ciuda familiarității acestora cu literatura carcerală românească, părintele Holbea s-a mulțumit să menționeze cazurile cunoscute ale unor deținuți legendari (Steinhardt, Calciu-Dumitreasa, Dimitrie Bejan), fără să răspundă practic întrebării. Sigur, putem presupune că răspunsul vrea să sugereze că, în condiții de prigoană, poporul nostru are capacitatea de jertfă, după cum a demonstrat-o în perioada comunistă și, de fapt, de-a lungul întregii lui istorii. Vor exista, cu siguranță, întotdeauna cîțiva drepți care nu-și vor pleca genunchiul lui Baal. Însă în măsura în care actuala cultură inclusiv din BOR este dedicată evitării suferinței și maximizării plăcerii și confortului, numărul celor care vor alege să trăiască în adevăr va fi neglijabil, iar jertfa lor ignorată.
Nu doar că suntem complet descoperiți în fața totalitarismului care ne face deja cu mîna, dar îi și grăbim venirea și instalarea. În cadrul conferinței, Dreher a reluat soluția în patru puncte propusă în carte, schițată deja încă din Benedict Option: 1. Organizarea unor grupuri mici în cadrul parohiilor, 2. Cultivarea memoriei culturale și a tradiției, 3. Descoperirea suferinței ca formă inevitabilă de încercare și întărire spirituală, 4. Ucenici, nu admiratori. Ei bine, fiecare dintre aceste patru puncte a fost valorificat de ierarhii și intelectualii ortodocși exact pe dos în ultimii treizeci de ani: grupurile mici au fost privite cu neîncredere și coagularea lor a fost descurajată; memoria culturală și tradiția au fost subminate și contestate în permanență de intelectualii ortodocși neoliberali sau neognostici sprijiniți direct de ierarhia ortodoxă; înțelegerea ortodoxă a suferinței a fost spulberată de un curent irezistibil de teorii psihoterapeutice promovate direct în cotidianul Patriarhiei și de asociațiile ortodoxe; orice potențială vocație a uceniciei a fost convertită în cultul unui duhovnic sau intelectual de calibru, ucenicii lui Cleopa devenind mai devreme sau mai tîrziu admiratori ai dlui Andrei Pleșu, iar ucenicii lui Pleșu devenind, corespunzător, admiratori ai lui Cleopa.
În aceste condiții, se poate spune mai degrabă că aerul triumfător cu care privim la sfinții închisorilor nu face decît să trimită peste timp un mic număr de oameni cu piepturile goale înaintea tancurilor. Felul în care ne pregătim acum ne arată că ne pregătim de un singur lucru: să nu ne numărăm printre ei. Și, foarte probabil, înainte de a-i trimite la moarte, le vom asigura pe autorități că respectivii nici măcar nu erau creștini. Pentru că adevărații creștini nu trăiesc în adevăr. Așa cum se temeau de adevăr și preoții care au cerut caterisirea lui Dimitrie Bejan:
„Ca preot în Ghindăoani i s-a făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea.” (https://www.fericiticeiprigoniti.net/dimitrie-bejan/893-un-portret-de-sfant-parintele-dimitrie-bejan)
Noi suntem încă și mai nepregătiți pentru ceea ce urmează decît erau cei șaisprezece preoți.