„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința.” Evrei 13, 7
Termenii „discipol” și „disciplină” au o rădăcină comună, „discipulus”, termenul latin pentru elev. Disciplina apare odată cu ordinea, este condiția participării la ordine. Fiecare ordine are propria ei disciplină, chiar dacă ordini diferite se pot percepe reciproc ca dezordonate: indisciplina unora dintre membrii societății față de ordinea predominantă exprimă disciplina față de o altă concepție despre ordine. Disciplina înțeleasă ca formă de cunoaștere și de respectare a ordinii este un mijloc de transmitere a ordinii, în timp ce, sub aspectul ei punitiv, disciplina asigură ocrotirea ordinii (Studiul lui N. Clayton Croy Endurance in Suffering: Hebrews 12:1-13 in its Rhetorical, Religious, and Philosophical Context, Cambridge University Press, 1998, este indispensabil pentru a înțelege diferențele dintre raportările creștină, iudaică și greco-romană la valoarea educativă a suferinței precum și în ce privește distincția dintre disciplina punitiv-corectivă și cea educativă cuprinse în celebrul concept de paideia în contextul interpretărilor creștine. Tema educației, naturii uceniciei, a mustrării divine și a suferinței sunt raportate în permanență în acord cu mesajul din epistola către Evrei la pedagogia paternă a lui Dumnezeu prin care educația devine în același timp înfiere, hrănire, ocrotire și creștere într-o viață nesfîrșită.)
Discipolul acceptă disciplina în măsura în care dorește ordinea. În linii mari, există două tipuri de ordine: una determinată de recunoașterea ierarhiei și una întemeiată pe egalitarism. Orice ordine egalitaristă este defectuoasă nu doar pentru că refuză evidența existenței ierarhiei, ci și pentru că afirmă în același timp ierarhia de vreme ce plasează ordinea egalitaristă într-un plan superior ordinii ierarhice. Egalitarismul neagă realitatea ierarhiei doar pentru a o putea răsturna, inversînd raportul natural dintre superior și inferior în vederea întemeierii unei ierarhii pervertite care stabilește superioritatea nenaturală a inferiorului.
Într-o ordine egalitaristă, fiecare individ este propriul său discipol. Epoca actuală este prima perioadă din istoria omenirii în care copiii și tinerii sunt educați de alți copii și tineri. Fanii din timpurile noastre sunt discipolii celor care nu au fost discipolii nimănui.
Într-o ordine ierarhică, mai-mare este cel care își dedică viața binelui cel mai înalt: asemănarea cu Dumnezeu, rațiunea ordinii și principiul ierarhiei. Într-o ordine egalitaristă mai-mare este cel care are cît mai mulți „followeri” în ciuda faptului că nu are nici o viață a sa proprie; viața unul influencer nu este decît o reflectare cît mai rapidă a trendurilor și a schimbărilor diverse din societate.
Participare la ordinea veritabilă presupune angajarea întregii vieți. Dar numai cei care au o viață și-o pot angaja. Mai-mari în ordinea ierarhică nu sunt cei care ne-au grăit cuvîntul lui Dumnezeu, ci mai ales cei a căror viață a împlinit acest cuvînt: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit.” (2 Tim. 4, 7) Ni se cere să privim „cu luare aminte” cum și-au încheiat învățătorii noștri viața fiindcă viețile lor sunt repere ale ordinii și continuă să ne învețe și după plecarea lor din această viață. Ordinea ierarhică, după cum insista Russell Kirk, este „o comunitate de suflete, aducîndu-i la un loc pe cei răposați, pe cei vii și pe cei încă nenăscuți.”
Discipolii creștini trebuie să trăiască astfel încît viața lor să fie pedagogică și formativă, să fie „fără de prihană și curați, fii ai lui Dumnezeu neîntinați în mijlocul unui neam rău și stricat și întru care [strălucesc] ca nişte luminători în lume.” (Filipeni 2, 15)